andra rotaru – „pragurile”

Îmi aduc aminte un miros dulceag de praf şi hârtie îngălbenită care îmi intra în plămâni zilnic, tresăream dacă îl simţeam de departe sau în alte case decât în aceea. Casa de la Constanţa. Unica, singura pe care o lăsam să intre în mine, o aşteptam când nu era pregătită să mă primească, îi răscoleam toate cotloanele când voiam să mă îmbib şi mai mult de ea. Podelele de lemn şi mirosul cărţilor, apoi mirosul de brad pe care îl răspândea unchiul meu Aurel în jur, gumele cu abţibilduri cu indieni care se imprimau pe piele noaptea, iar dimineaţa pielea mai păstra doar nişte dâre negre fără formă…, bananele galbene, crude pe care mi le aducea tot el de pe mare, mentosanul pe care îl aducea tata de la Bucureşti, cu margini rotunde, cu gol în mijloc, mirosul crinilor, petuniilor, narciselor noaptea; licuricii, muzica celor de la Beatles, Bee Gees, Wham, The Shirts şi al lor Comment ca va, curtea de trandafiri din care se făcea dulceaţă, pătrunjelul, trapa de la canalizare şi melcii fără cochilie…, zăpezile mai înalte decât mine, o sanie lungă, o corabie de lemn, nişte săbii de lemn, acoperişul casei, viţa de vie, căciulile cu urechi ale bunicului, ciorapii lungi ai bunicii, mirosul unei iubiri pe care doar acolo o găsesc. Apoi marea. Norii bleumarin când învăţam să înot, ploile când mă îndreptam spre geamanduri, nisipul foarte fierbinte de vară  când eram ridicată în aer de Aurel ca să nu-l mai simt, portul din Constanţa, primele nopţi pierdute pe malul mării, Casinoul din Constanţa, gara…

Cred că fără Constanţa şi toate amintirile pe care mi le-a lăsat, nu aş fi fost astăzi la fel. Ne potrivim, eu şi marea. Îmi doresc  să călătoresc foarte mult cu vaporul, să merg din port în port. Aş putea sta o perioadă oriunde e şi o apă, mă atrage, mă face să rămân acolo. Şi îmi dau seama cu cât trec anii că devin din ce în ce mai nestatornică. Dar unde e şi o mare… încep iar să mă simt, să îmi doresc unele lucruri, să devin statornică. În momentul de faţă, tot ce scriu are legătură cu marea. E ca şi cum un alt corp e deja în mine; aproape nu mă mai lasă să respir de una singură. Şi mă ajută uneori să fac lucruri pe care nu ştiu dacă le-aş fi făcut altfel. E foarte bizar, îi dedic capitole întregi, scriu despre ea, tânjesc  după ea.

Aşa am început să scriu, pentru că a fost Constanţa de la începuturi, pentru că au fost oamenii Constanţei, pentru că am apa aia sărată în vene, pentru că îmi plac furtunile, pentru că trec repede, pentru că le simt, pentru că le doresc, pentru că uneori zăpada se revarsă cu atâta putere în mare încât şterge totul. Şi te trezeşti. Ca mine acum. Aproape la fel de departe de mare ca şi zăpezile.

Anunțuri
  1. Ianuarie 11, 2010 la 3:00 pm

    uite niste poezie naiva
    poate iti place
    http://ivcelnaiv.blogspot.com/search/label/recomandez

  1. Ianuarie 10, 2010 la 11:55 pm

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: