Arhiva
andrei doboş – un chestionar (II)
II. Topuri (1-10)
1. Edituri: le ştim cu toţii
2. Reviste literare: citesc, dar nu sînt fanul niciuneia, aşa că nu pot face un top
3. Cartea de poezie / Cartea de proză (autori români): iarăşi, pentru că n-am vocaţie de legiuitor (fie el şi literar), o să înşir cîteva cărţi. Poezie: Coşbuc, Balade şi idile, Bacovia, Stanţe burgheze, Ivănescu, Versuri (68). Proză: Blecher, Întîmplări în irealitatea imediată, Cărtărescu, Nostalgia, Cimpoeşu, Simion Liftnicul.
4. Bloguri / Site-uri culturale: idem ca la reviste
andrei doboş – un poem inedit
Forma lucrurilor care vor veni
Cîteva bătăi din aripi
în spatele casei
la urzicile înalte şi bătrîne
la straturile de pînză,
pînă-n Cenuşer
cu ramuri mici şi strîmbe
Pin, zadie, brad, molid—
nu-i ăsta!—
încerc să recunosc coniferul din faţa geamului
deşi nu cred să fi văzut vreodată
plăcerea mîţei:
două ciocănitori cu ciugulitul de insecte pe crengi,
alte două ciori deasupra planează
O bătrînică-ochelari
din spatele perdelei
mă observă.
Lumina vineţie
şi norii grei în franjuri
semn că urmează
terapie, absolut
terapie.
Ciorile alungă ciocănitori
Bătrîna de la geam taie ceapă
Vine o maşină
Pleacă o maşină
Se-nteţeşte un pic
Pe urmă se întoarce.
Grija din care baţi
pînă acolo la fir
şi tremură linul
apelor de toamnă
Pisica s-a ascuns în casă
vîntul a venit tare
şi s-a stins
Omul a trecut pe cărare
mîlul s-a tras înapoi
a vibrat printre buruieni
a şerpuit pînă departe-
pe bicicletă, printre copaci
o femeie-n alb negru pedalează,
jucăria unui cîine
sub un nuc. Vîntul
o mişcă de colo-colo.
O fetiţă trece strada pînă îi pierd urma.
Cîteva mămici atente
îşi ceartă băieţii.
Tocurile vii pe trotuar.
Din două trei biserici
clopotele cheamă la utrenie.
Adolescente
în cămăşi albe;
pe şnurul bine întins
haine la uscat
şi nu poţi şti
cînd se întîmplă din nou
şi din nou.
„Mănăştur story” – cronică de Cristina Ispas
Străzile mişcătoare
Andrei Doboş, Mănăştur story
Editura Vinea, 2007
Ce m-a surprins de la bun început la Mănăştur story, volumul de debut al poetului clujean Andrei Doboş, Vinea, 2007, este faptul că, deşi încă de la primul poem submerge şi îşi trădează miza autobiografică, cantonându-se astfel într-o zonă destul de puternic reprezentată în poezia ultimilor deja aproape zece ani, nu asupra sieşi îşi îndreaptă poetul cu prioritate obiectivul. Practicând o poezie cu inserţii autobiografice, Andrei Doboş nu este, nici pe departe, un narcisist, nici în bucurie şi nici în suferinţă, şi acest lucru nu poate decât să producă uimire şi surpriză în contextul poeziei cel mai des numită douămiistă. Este adevărat, cele mai multe gesturi umane par să fie uşor prelungite şi deviate şi să ţină şi în Mănăştur story de zona nevrozei, o nevroză însă dilatată, camuflată, poate mai bine zis amânată, dar prin faţa camerei se scurg de data aceasta siluetele, fizice şi psihice deopotrivă, ale celorlalţi. Există un autism în primul rând de grup în poemele lui Andrei Doboş şi numai în plan secund individual. În epoca comunicării hiperbolice, singurătatea este resimţită mai acut ca niciodată, de unde izolarea în grup şi, în interiorul grupului, preţuindu-i aerul, în sine. Astfel că silueta poetului amator de biografic nu va avea nici relief şi nu va ocupa nici prim-planul scenei. O vom regăsi mai degrabă în umbră, deşi nu în culise, mai mult privind jocul celorlalţi, decât jucând. Un personaj care nu se află nici în lume şi nici în afara ei. Am conturat astfel un caz aproape perfect de mizantropie, dar vom vedea că nu despre asta este vorba, chiar dimpotrivă.
Cine sunt însă aceşti ceilalţi? Lobonţiu, Derevlean, Carmen, Cristina, Beribo, Lenuţa, Filip, Iulia, Nadia, Bălăţel, 
mama, femeile frumoase etc., prieteni, cunoştinţe, rude, personaje întâlnite întâmplător, care decorează şi lărgesc viaţa etc. Ele se înghesuie să pozeze, sau se prefac că se lasă surprinse când nu sunt atente şi uneori chiar alunecă accidental prin faţa obiectivului. Asta în timp ce cameramanul rămâne ascuns undeva prin apropiere, bucurându-se de o dimineaţă însorită, de o cafea aburind, bucurându-se în general de prezenţa oamenilor şi de întâmplări (un ciclu se numeşte chiar Întâmplări pe strada Petuniei). Întotdeauna însă bucuria pare să-i fie, în această atmosferă de aşteptare în intimitate, de nimic-nu-se-întâmplă totul-se-întâmplă, care aduce mai degrabă cu cea creată de un prozator în literatura română, Ştefan Agopian din Tobit, Tache de catifea etc., este mereu umbrită de pasărea neagră a fricii, a îndepărtării, de acuitatea cu care este percepută trecerea timpului, cu care fotografiile sunt trase în sepia. Timpul ameninţă să şteargă oamenii, să acopere cu var întâmplările. Chipurile apar mereu uşor distorsionate, tulburate, sunt surprinse ca şi cum ar fi trecut deja într-o altă dimensiune, paralelă cu aceasta, întotdeauna filmate după somn, în aerul ireal al dimineţilor, sau în plină mahmureală, ca în portretul aproape mereu prezentului Lobonţiu: ”În acel moment am zărit capul zburlit al lui Lobonţiu. /Venea spre mine buimac şi ameninţător, parcă trezit dintr-un / Somn al terorii.”
Poemele lui Andrei Doboş sunt înregistrări ale vieţii în care nu are încredere că va fi tot timpul aşa, sunt gesturi făcute spre ceilalţi, dar înmuiate de un fel de timiditate. De unde şi graba de a surprinde atmosfera, de a îngheţa aerul în jurul personajelor. De unde suspendarea celui care înregistrează în atemporalitate, care face ca aceste personaje, altfel vii, să se-nvăluie brusc în distanţă şi să rămână în final simple proiecţii. Teama, frica de timp, funcţionează ca o discretă proiecţie paranoică. Iar dacă în această zonă stă frumuseţea şi puterea de seducţie a volumului Mănăştur story, minusurile se datorează unor forţări spre polul opusul al trăirii, spre comic, spre anecdotă. Încercarea de a îndulci însă astfel teama, frica, tristeţea, nu face decât să rupă vraja.
Dar iată că de la mizantropie am alunecat uşor spre escapism. Nici despre escapsim nu este însă vorba, pentru că timpul nu este transcendent în poemele lui Andrei Doboş, nu este creator, nu ne aruncă în metafizic. Timpul este şi el alături de personaje o prezenţă concretă şi coagulantă totodată, dar care ameninţă permanent să se dizolve, dizolvând în acelaşi timp grupul, prietenia, lumea.
Mănăşturul, un reper biografic deseori prezent şi la un alt poet clujean din ultima generaţie, Ştefan Manasia, îşi schimbă mereu chipul, este când familiar, primitor, cald, când imprimă celui care-l traversează un sentiment de insecuritate. Probabil variaţiile de lumină (interioară) transfigurează acest chip al cartierului, trecerea de la zi la noapte, de la siguranţa din timpul zilei, pentru că până la urmă despre asta este vorba, la singurătatea din timpul nopţii, în primul poem al volumului, când cartierul este traversat pe o bicicletă: ”Aici mă simt un soldăţoi în pantaloni scurţi,/ care este decapitat oră de oră, zi după zi,/ al cărui cap se rostogoleşte, mînjind cu sînge gros, străzile mişcătoare./ Străzile mişcătoare, vibraţia din dîra fiecărei ticăloşenii, abia perceptibilă. /Se rostogoleşte, alandala, spre suprafaţa moale a butucului.”
Viziunea din Mănăştur story este una pe orizontală, personajele şi lucrurile şi întâmplările fiind privite tot timpul ca alunecând spre dispariţie, pe străzile mişcătoare. De unde şi acea tulburare a chipurilor, surprinse sau imediat după somn, sau topindu-se în alcool sau fiind ameţite de câte-o întâmplare. Iar tulburarea aceasta menţine la cote extreme o anumită stare de sensibilitate: ”Derevlean tace într-adevăr./ Lobonţiu este într-adevăr / melancolic. / Lobonţiu este foarte inteligent cînd este melancolic.// Şi eu trăiesc la maxim toate acestea. / Eu trăiesc cu volumul dat la maxim toate acestea.” Un tip de sensibilitate care ţine de o anume inocenţă – alt obiect preţios care ameninţă că se va pierde sub aripa neagră a timpului. O inocenţă care reprezintă un alt element de originalitate în poezia lui Andre Doboş, surprinzătoare mai ales în poemele erotice, salvate de acea tuşă lubrică binecunoscută din poezia ultimilor ani: ”eu sunt sfios / şi-mi plac tipele pudice / roşii în obraji aşa / cu sînii nu prea mari / şi cu funduleţul pervers // îmi plac pentru că ele / cu sfioşenia lor / şi eu, cu sfioşenia mea / construim între noi / un abis de comunicare / unde se pot întîmpla / nesfîrşite nopţi de desfrîu.”
În rarele momente când se întoarce, în sfârşit, să reflecteze asupra sa, poetul schiţează nişte vagi stampe existenţialiste, mai ales în prima parte a volumului, care nu reprezintă în niciun caz punctul lui forte: „nu vãd nici o scãpare / trag din ţigarã şi-mi vine sã vomit / mã uit pe fereastrã şi-mi vine sã vomit / mi aranjez gulerul hainei şi-mi vine sã vomit.” Aşa cum nu reprezintă punctul lui forte rarele inserţii expresioniste, care par elemente străine atunci când înfloresc în poeme altfel simple şi eficiente: ”îmi creşte păr din ficat şi din splină.” Atunci când întoarce însă cu adevărat camera spre sine, Andrei Doboş o face numai pentru a dezvălui că nu e nimeni acolo: ”sunt un chip de mort/ fărîmicios şi amorf.”
Povestea Mănăşturului pulsează de naturaleţe şi de o inocenţă pe care n-o mai întâlnim în poezia douămiistă, despre care ştim bine că a năzuit mereu la o maturitate totuşi prematură, poate pentru că ceea ce-şi doreşte deocamdată Andrei Doboş nu este să ocupe microfonul de la tribună, ci să ia mai eficient pulsul mulţimii, strecurându-se anonim în rândurile ei: ”În mulţime totul este altfel / Poţi să te fofilezi fără / să se uite nimeni la tine.”
cronică preluată cu acordul autoarei din revista Stare de urgenţă, nr. 7, septembrie 2008
andrei doboş – un chestionar (I)
I. Fişa individuală
Nume: Doboş
Prenume: Andrei
Pseudonim(e) literar(e): nope
Data şi locul naşterii: 6 august 1984, Turda
E-mail: a.ndreidobos@yahoo.com
Blog / site personal: andreidobos.wordpress.com
Cărţi publicate (titlu, an, editura, tiraj – când e cazul): mănăştur story, vinea, 2007
Premii obţinute: Iustin Panţa
Colaborări: pe ici, pe colo
Cenacluri frecventate: Echinox, Nepotu lui Thoreau (?)
Lecturi în cenacluri, cluburi…: Insomnia, Cărtureşti (Cluj, Timişoara), Kashmir (Tg. Mureş) etc.
Debut în revistă: Echinox, prin 2006 cred
Debut on-line (reviste literare on-line): Egophobia (parcă)
Debut sonor (înregistrari Radio cu lecturi, casete audio difuzate public, audiobook): Însemnări de pe strada Petuniei, în cadrul unui proiect radio care nu s-a finalizat, de aceea fişierul audio se află doar pe trilulilu
Debut underground (tipărituri neoficiale, fără ISBN): nope
Debut în volum: mănăştur story, 2007
Andrei Doboş – „Cel mai bun poem al meu”
Dereglarea is here to stay
Dereglarea is here to stay
gîndeşti întorcînd fila
unei cărţi cu poveşti zodiacale.
Te simţi înfundat
în opţiunile tale
şi-un pic gîtuit
de viaţa
pe care n-o calculaseşi aşa.
Ca o ţestoasă te ridici de pe scaun
ca o ţestoasă agilă
te duci pînă la fereastră.
Vreme mohorîtă
vreme mohorîtă este
stă să ningă
stă să facă ceva.
Nu mai contează
oftezi şi priveşti în gol.
Ar merge un rom
sau un ceai de ghimbir.
Ceva cu aburi
să facă femeia.
Femeia-i absentă
parc-ai încredinţat-o altcuiva.
Cîtă virtute
şi cît resentiment.
Pînă mîine
o să te-mbolnăveşti
o să se-mbolnăvească şi femeia.
Şi toată lumea
o să rîdă de voi.
andrei doboş – chestionarul lui M. Vakulovski
Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?
Am trecut prin toate jocurile prin care poate trece un copil crescut la bloc în anii 90 – ca o menţiune specială, amintesc pac-pac-ul pe şantiere abandonate (labirint, aşa-i ziceam) – dar, din adolescenţă şi pînă acum a rămas doar şahul.
Cînd te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?
Sigur că despre trecut. E un fel de tatonare, un mic ritual care încearcă să facă trecerea în prezent. De cele mai multe ori nu există un prezent, aşa că se întîmplă fix ca-n Seinfeld: relaţiile cu alţi bărbaţi le ai pentru totdeauna, nu poţi pur şi simplu să-i dai unui alt bărbat papucii.
Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?
Înotul. În ultima vreme m-am şi apucat serios să-l practic. Majoritatea viselor mele se petrec în waterworld.
Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?
Există un punct de intensitate, care la un moment dat explodează, împrăştiind trasee posibile în cîmpul memoriei. Cînd mintea se linişteşte, vezi clar: timeline-ul tău personal, un şir cauzal, şi urma vagă a celorlalte mii de posibile. Un personaj cam asta ar trebui să facă, să intre într-o cauzalitate puţin diferită de a ta; deci, ca să revin, precis, la întrebare: i-aş distorsiona personajului timpul.
Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?
Apicultura cred că m-ar ferici.
Ce sentimente/stări te enervează?
Devin foarte repede paranoic, deprimat, abrupt, radical etc. Recent am citit Gomora lui Roberto Saviano şi m-am paranoizat teribil. E acolo un fel de înţelegere a lumii actuale care m-a bulversat. Nu e – cum ar zice un prieten, biciclist şi poet exotic – simplă teorie a conspiraţiei venită la pachet cu berea.
O faptă cu care te-ai lăuda în faţă copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?
Trăim vremuri plicticoase. Nici închisori, lagăre sau războaie din care să scapi cu viaţă şi să le povesteşti copiilor şi nepoţilor. Probabil va trebui să inventez ceva.
Dacă ai cînta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cînţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?
Nu ştiu cum e să cînţi rock sau jazz, dar aşa, la o primă proiecţie, cred că aş accepta bucuros să cînt manele, de dragul posturii, dacă nu de altceva.
Ca scriitor, cu cît devin mai lucid, cu atît accept mai puţine lucruri. O să ajung probabil, cu cît voi înainta în vîrstă, un fel de soup nazi al scrisului.
Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?
E o întrebare foarte înşelătoare, la care nu prea ştiu ce să răspund. În mod normal n-aş face absolut nimic, dar asta depinde în mare măsură de contextul exact al situaţiei.
Cum ai devenit ceea ce eşti acum?
E complicat.
biblioteca de poezie 