Dan Coman – Ghinga/ Cartea de vineri (Cristina Ispas)

Poemul eu, de un autism sublim, trebuie interpretat ca o artă poetică: ”după o lungă amorţeală mă găsesc iar irezistibil/ pătrund în mintea mea cu viteza unui ghepard tânăr / şi cu de două ori viteza unui ghepard tânăr alerg prin odaie. / îmi dăruiesc o deosebită plăcere. Pur şi simplu sorb aerul: sunt bucuros. / abia de-mi pot face faţă (mă recunosc până şi când dansez). / cu o şiretenie fără seamăn ajung lângă inima mea. / îmi vorbesc dar trebuie să am grijă : numai lăudându-mă excesiv / trec dintr-o zi în alta. /sunt cu adevărat o fiinţă uluitoare.”

Dan Coman nu operează cu adevărat introspecţii, în ciuda lumii interiorizate, şi în ciuda faptului că se dovedeşte totuşi un introvertit incurabil. El nu disecă, nu analizează, nu cercetează patologia cazului său, nu se avântă cu instrumente chirurgicale în psihologia abisală a eului, fiind interesat mai mult de apăsarea din când în când a anumitor pedale emoţionale, care să elibereze expresia sintetică a preaplinului de senzaţii şi de sensibilitate. Este un introvertit care nu mai face faţă lumii sale interioare şi atunci lasă câte ceva din ea să iasă la suprafaţă, pentru a mai face puţin loc pentru respiraţie înăuntru. (Cristina Ispas)

Ghinga, editura Vinea, 2005

Dan Coman în BlogAntologia Observatorului cultural aici