Arhiva

Posts Tagged ‘scriitori români contemporani’

Gabi Eftimie – un chestionar (X)

X. Dacă…

Ar fi să schimb ceva din traiectoria mea literară, aş schimba… Nu se poate vorbi despre aşa ceva, din păcate.

N-aş mai scrie, ar fi… Aş găsi probabil un substitut. Aş face îmbrăcăminte („haine” sună prea optimist), aş asculta muzică la modul addicted, aş face chestii prin casă, aş găti J

N-aş mai putea scrie ar fi… sper foarte tare să mai am ce şi să pot

-mi pare rău de ceva, e că… E o chestie intimă, normal că sunt multe de spus aici, risc să sune a văicăreală de femei.

E să pun o întrebare suplimentară în acest chestionar şi să şi răspund, aceasta ar fi…

„Ce aş lua cu mine pe o insulă pustie”

Gabi Eftimie – un chestionar (IX)

IX. Cel/Cea/Cele/Cei mai

Cel mai…

Bun poem al meu este… poeme care îmi amintesc de anumiţi oameni.

Important aspect pentru mine ca autor este să… Să am curiozităţi în afara literaturii/culturii, la modul serios, profesionist. Ceea ce… mă rog…

 

Cea mai…

Mare gafă făcută de când „activez” în literatură a fost…

Multe, de fiecare dată, din lipsă de experienţă.

 

Cea mai mare emoţie am avut-o…

Când a plecat fratele meu în străinătate şi n-a avut telefon timp de 2 săptămâni.

Cele mai…

Mari speranţe mi le-am făcut cu… Plecatul din ţară.

Grele momente au fost atunci când… idem, bănuiesc, asta îmi ocupă mintea acum, restul nu prea mai are loc

 

Cei mai…

Mulţi bani i-am câştigat pe volumul… –

Fericiţi oameni pe care i-am făcut cu o carte de-a mea… o prietenă

Gabi Eftimie – un chestionar (VIII)

VIII. Cum ar arăta:

1. Standul meu la un târg de carte: ca un decor, ca o creaţie a unui designer tânăr şi foarte neexperimentat, care crede în creaţia lui

2. Coperta cărţii mele de debut

Cătălin F., îmi place foarte mult cum lucrează, coperţile cărţilor horror, v. John Ajvide Lindquist, Clive Barker

Mihail Vakulovski – un chestionar (VII)

VII. Ce-aş cere / pretinde:

1. Unui editor căruia îi predau manuscrisul

Să-l publice, pentru că dacă i-am încredinţat manuscrisul meu înseamnă că el e alesul!

2. Unui jurnalist care mă intervievează

Nu-i cer nimic. Dacă-l interesează ceva legat de ce fac eu şi nu lucrează la o revistă pe care o resping din start – rezolvăm.

3. Unui juriu la un concurs naţional de debut

Să citească toate cărţile de debut din acel an şi să se priceapă la literatură.

4. Unui agent literar

Poftim? Ce-i aia?

5. Unui organizator de festival literar

– Să facă o selecţie de care să fie mîndru.

Gabi Eftimie – un chestionar (VII)

VII. Ce-aş cere / pretinde:

  1. Unui editor căruia îi predau manuscrisul: să-mi lase mână liberă că mă descurc
  2. Unui jurnalist care mă intervievează: să-mi pună întrebări măgulitoare
  3. Unui juriu la un concurs naţional de debut: să citească absolut toate cărțile participante, chiar dacă nu are habar despre ce e vorba, să se informeze eventual puțin, chiar dacă nu e timp
  4. Unui agent literar –
  5. Unui organizator de festival literar: să aibă invitaţi care să atragă publicul, invitați vedetă, să aibă concept, să nu lipească evenimentele aleatoriu, decorativ („mic moment muzical”, „recital actorii etc.”)

Mihail Vakulovski – un chestionar (VI)

VI. Ce-mi/ți doresc?

1. Ce-mi doresc/propun eu ca scriitor?

Îmi propun să ajung la o vîrstă atît de înaintată încît să hotărăsc să-mi citesc toate textele, unul după altul, apoi să-mi zic: blea, ce n-aş da să fie tata în locul meu acum, să se bucure că a reuşit! Să fiu undeva între munte şi mare, să vină la mine o gagică stil Kim Basinger în adolescenţă, să facă un masaj corpului meu perfect, plin de muşchi sănătoşi, iar eu s-o iau în braţe şi s-o aşez în fotoliul din balconul cu vedere la apa dinaintea muntelui înzăpezit în vîrf, s-o strig pe Carmina şi să bem un ceai negru tare, iar Kim să recite poezii din „Autobiografie”…

2. Ce-ţi doresc eu ţie, cititorule? Ce nu ţi-aş dori (vreodată)?

Cititorilor mei le doresc multă sănătate, noroc, bucurii şi LECTURĂ PLĂCUTĂ & UTILĂ!

Gabi Eftimie – un chestionar (V-VI)

V. (Auto)portret

1. Un autoportret (în cuvinte)

Asta-i amuzantă. Nu cred că o să fiu capabilă vreodată.

2. Un portret al generaţiei (unde şi cu cine te-ai încadra)

Asta e o altă întrebare capcană, m-am prins.

VI.Ce-mi/ți doresc?

1.Ce-mi doresc/propun eu ca scriitor?

Să nu-mi pierd luciditatea.

2. Ce-ţi doresc eu ţie, cititorule? Ce nu ţi-aş dori (vreodată)?

E foarte frumos să-ți imaginezi că cineva îți dedică o parte din zi (din viață), chiar și câteva minute. Întrebarea a doua… n-o înţeleg.

Mihail Vakulovski şi chestionarul lui… Mihail Vakulovski (foto biblioteca de poezie 2001)

Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

He-he, aici m-ai prins, Cristi. Cred că de cînd mi-ai cerut întrebările TiuKestionarului te-ai gîndit la clipa asta de tenis cu peretele… OK, hai că intru în joc. În copilărie îmi plăceau jocurile sportive, şi jucăriile alea cu terenuri de fotbal, hochei, baschet, la care te jucai cu cineva, la TV mă uitam cam la tot ce era sport, dar nu pierdeam niciodată fotbalul (atunci mult mai rar televizat, dar oricum era destul: campionatul naţional (al URSS), Liga Campionilor, Cupa Cupelor, Cupa UEFA, Cupa URSS), baschetul, hocheiul şi boxul. Din copilărie pînă la facultate am făcut lupte libere profesioniste, cu super antrenori (cel mai mult cu Grigorii Semionovici), competiţii etc. şi fotbal, dar fotbalul era mai de plăcere şi asta din cauza aceloraşi antrenori, care erau specialişti în lupte, chiar dacă jucau şi fotbal. În fine, făceam cam toate sporturile, doar voleiul mi se părea cam… pentru fete… În adolescenţă am trecut la karate, dar am început să intru fără frică şi-n jocurile literare, care nu-mi erau străine… din copilărie, de fapt.

Cînd te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

Să ştii că eu chiar mă mai întîlnesc de plăcere cu prietenii din copilărie. De fiecare dată cînd ajung pe acasă îl văd şi pe vecinul de vizavi, care locuieşte în casa părinţilor lui, modernizată, fireşte (cînd a schimbat ardezia şi-a rupt piciorul, cînd a spart pereţii şi-a rupt mîna…). Ne vedem de obicei la noi, la un ulcior de vin, vorbim despre orice, pornind de la prezent, dar mereu ne amintim şi de aventurile din trecut, de fiecare dată ne distrăm teribil, pentru că e un povestitor extraordinar şi ţine minte detalii care par de neuitat, doar că numai el le observă. Tolea ar citi toate textele mele, a citit cîteva cărţi de-ale mele şi de-ale lui frate-meu şi mereu mă întreabă dacă am mai publicat ceva şi dacă am reviste de citit… Cu ceilalţi prefer să nu ne întîlnim la un pahar de vin, că, totuşi, mă duc pe-acasă să stau cu ai mei, „şi dacă aş bea cu fiecare cîte un pahar ar fi şi ultimul”, cum spun cei de la Paraziţii. În sens că restul prietenilor din copilărie nu mai ştiu să se oprească din băut şi la un moment dat trebuie să-i scoţi afară, nu mai pleacă de bună voie, aşa că prefer să mă văd cu ei pe teren neutru, cînd ne întîlnim la lac la scăldat sau la pescuit, în stradă, la magazin, etc.… Cu aceştia de obicei vorbim de trecut, dar fiecare are stilul lui. Serghei-afganu’, de exemplu, povesteşte cam aşa (casa noastră e lîngă fîntînă, el fiind în drum spre fîntînă): „M-am pornit să scot o căldare de apă, ghea Şilip era la poartă, am zis: „Ce faci, ghea Şilip?”, iar el a spus: „Nepoate, n-ai o mahorcă?”, „N-am, ghea Şilip, dar am tutun în pod, dacă vrei?”, „Merge şi tutun, nepoate”, a zis ghea Şilip. Am urcat în pod, am ales nişte foi de tutun, le-am învelit în „Prier”, le-am adus la poartă, ghea Şilip şi-a făcut o mahorcă şi a zis: „Da un pahar di jin nu dai, nepoate?”, am ciocănit cîte un pahar-două de molan, Naghia a zis: „Ai adus apă?”, da’ băieţii nu erau acasă. Ştii ce freză aveam eu cînd m-am întors din Afgan? Aşa arată acum fiu-meu cel mare. E exact tat-so, îl ştii pe Afganu’ meu?” Şi începe să povestească despre copilăria noastră şi copiii lui şi că pe fiu-so colegii îl poreclesc „Afganu” ca pe el şi că…, si că…, şi că… Niciodată nu ajunge cu povestitul pînă unde ne aflăm, la poarta noastră, că spre asta curge povestea, e despre cum se duce el după o căldare de apă. Faza tare e că dacă ne vedem după jumătate de an sau un an, nu contează, îmi povesteşte de unde a rămas. Ultima dată s-a întîmplat să-mi zică un banc şi să se întîmple să ne despărţim la jumătate. Fiţi siguri că data viitoare, oricînd ar fi asta, îmi va povesti mai departe de unde a rămas…

Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

A, nu-mi amintisem la prima întrebare că în copilărie mă uitam şi la toate meciurile de şah, mai întîi la ale lui Karpov, apoi la ale lui Kasparov, apoi la ale lui Kasparov cu Karpov, apoi la ale lui Kasparov cu roboţii japonezi… Mi-ar fi plăcut să fiu talentat la şah, m-a învăţat tata cum se joacă, bunicu’ era un jucător foarte bun de şah, juca cu tata, de obicei, iar eu nu am avut răbdare pentru aşa ceva (nu-mi plac nici jocurile în cărţi, în studenţie colegii mei au pierdut foarte mult timp cu belotul, de exemplu, iar eu am zis mereu „pas” la aşa ceva), prefer jocurile mai în viteză. Sportul preferat la TV a fost fotbalul, apoi hocheiul, boxul şi baschetul, sportul pe care l-am practicat cu cea mai mare plăcere şi încăpăţînare e karate-ul… şi crosul. La TV mă uit şi la handbalul feminin, şi la sporturile la care românii sînt foarte tari.

Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

Eu condamn categoric pedofilii, violatorii, teroriştii şi criminalii, resping făţiş fanaticii religioşi, transsexualii şi maneliştii şi nu pot să-i înţeleg pe homosexuali (ăştia chiar nu au aflat ce e frumos pe lumea asta!). Personajele mele nu fac chestii pentru mine, nu fac nimic în locul meu, chiar dacă de multe ori mi-ar plăcea să fiu în locul lor, ce să zic, iar în alte dăţi – cît mai departe de ele… Cel mai mare compliment făcut personajelor mele din „Tovarăşi de cameră” a fost făcut de-un scriitor la care ţin foarte mult (de aceea i-am dat lui să citească primul cartea), mi-a zis: „Citindu-ţi cartea uneori am avut erecţie”, e ca şi complimentul făcut de doi oameni diferiţi, un traducător şi un scriitor, care mi-au spus: “După ce-am citit “Nemuritor…” mi-a venit să mă îmbăt şi m-am îmbătat!”… În fine, în literatură nu există limite, de aceea arta e veşnică, iar viaţa e scurtă ca o puţă de pionier, vorba unui personaj real din „Tovarăşi de cameră”, trilogia despre care-ţi spuneam în „un chestionar”. Ba da, în „Biblidioteca” naratorul homodiegetic seamănă destul de tare cu mine şi la sfîrşitul rockmanului face ceva ce eu n-am avut cum să fac din cauza educaţiei, dar aş fi vrut să pot să fiu ca el.

Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

Cînd eram mic visam să fiu cosmonaut. Cred că m-ar fi făcut fericit. Dacă ar exista profesia de scriitor asta mi-ar plăcea să profesez, dacă ar exista profesia de turist – ar fi o profesie ideală pentru mine, cel puţin acum. Profesia de jurnalist cultural mă face fericit, fac Tiuk! de plăcere, k-aşa am eu chef, dacă pentru asta mi-aş da şi un salariu baban cred că m-aş simţi liber şi n-ar trebui să mai muncesc pentru alţii aproape ca-n sclavagism. Tata, care a lucrat din adolescenţă pînă la moarte (înainte să ajungă la pensie) profesor, zicea că i-ar fi plăcut să fie cioban pe munte, că oile ar fi păscut, iar el ar fi citit la aer curat… Cred că, totuşi, e o profesie faină acum, în era internetului… Cînd eram student şi credeam c-o să mă întorc în sat (aşa erau regulile în URSS, chiar semnam un document în acest sens, altfel nu erai admis la facultate) mă gîndeam c-o să mă fac instructor de karate, asta m-ar fi făcut fericit, să-i învăţ pe copii arta asta, cred că aş fi făcut şi un cerc de scriere creatoare. Tata avea un cerc de fotografie, şi aşa ceva m-ar fi făcut fericit. Da, fotografia e o atracţie foarte puternică pentru mine. Sînt multe meserii frumoase, dar trebuie să te gîndeşti la ele în adolescenţă…

Eu cînd am intrat la filologie am ales facultatea asta pentru că e legată de literatură. Pînă acum am avut doar servicii faine, dar nici unul nu m-a împins spre fericirea care te face să nu vrei să-ţi găseşti alt loc de muncă. A fost foarte tare să fiu cercetător ştiinţific la Academia de Ştiinţe, imediat după absolvirea facultăţii, dar ca să nu mor de foame trebuia să mai fiu şi lector la universitate, iar seara să descarc tir-uri de sucuri. Cercetător ştiinţific la IRIR a fost foarte fain să fiu, dar a ţinut cît un singur proiect, a fost ca un vis frumos şi cam atît, să fii redactor de editură poate fi mişto, dar dacă editorul e un cretin asta nu are cum să nu te atingă şi pe tine, jurnalismul e o profesie OK, dar nu vreau să mă opresc aici…

Profesia ideală e aceea pe care o faci cu plăcere, care-ţi aduce satisfacţii (inclusiv financiare – asta adaug acum, la corectură) şi performanţe, care nu te plictiseşte şi care te provoacă, nu te lasă să te plafonezi, te ţine mereu tînăr, în priză, te face să creşti în continuu…

Ce sentimente/stări te enervează?

Linguşeala, minciuna, nesimţirea, prostia, ticăloşia, impertinenţa, neputinţa; mă enervează profanii care se cred atotştiutori, şefii care te ceartă c-a rămas pe copertă „să fi” cu doi de „i”, dar trebuia să fie „decît cu unu”, şefii care habar n-au cum se face un interviu sau cum se scrie un editorial, dar îţi dau sfaturi şi te îndrumă cum să faci tu editorialul sau interviul, chestii de genu’… Mă aprind cînd cei mai puternici îşi bat joc de cei mai slabi ca ei, de cîteva ori am explodat şi a ieşit cu lacrimi…

O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

Tata s-a bucurat la gesturi şi fapte aparent mărunte, îi plăcea că cresc aşa cum vroia el, faze simple, dar şi cînd cîştigam vreun turneu la lupte sau chiar la fotbal, apoi – cînd devnisem un critic literar autoritar, îi plăcea cînd eram tăios şi direct, apoi – cînd am debutat… Mama se bucură cînd vorbim la telefon şi cînd ne vedem, că sîntem sănătoşi, se bucură dacă-i povestesc ceva fain de frate-meu, dacă-i duc vreo carte mai fără cuvinte din alea, cred c-o să se bucure de „Portret de grup…”, acolo dacă e vreun cuvînt din „acela” – o fi în citate… Părinţii se bucură de copiii lor sincer, aşa cum în copilărie sînt copiii mîndri de părinţii lor, eu şi acum sînt mîndru de părinţii mei.

Copii? Nu ştiu. Dacă (sau „cînd”?) voi avea copii, vedem noi dacă e cazu’ să mă laud, prefer să-i las să descopere ei din cînd în cînd cîte ceva din biografia lu’ tat-so, prefer să mă bucur eu de creşterea lor sănătoasă… M-aş lăuda, totuşi, cu părinţii şi cu frate-meu, cu bunicii, dar ar fi poveşti, nu laude…

Dacă ai cînta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cînţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

Nu, n-aş cînta manele nici la mişto. N-aş face chestii ca om, ca scriitor nu ştiu ce n-aş face. N-aş semna texte pe care nu le-am scris eu sau de care nu sînt mulţumit, dar pe care trebuie să le scriu ca ziarist, de exemplu. Ca şi critic literar n-aş lăuda sau critica la comandă, dar ca scriitor nu văd ce nu aş face…

Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

L-aş refuza, dar e greu să-mi imaginez că e unu’ mai bun decît mine, no (aici e de vină şi educaţia lu’ tata). Oricum, am puterea să cedez un premiu şi în faţa unui tînăr, astfel – în mintea mea – încurajîndu-l, şi în faţa unui bătrîn, fireşte, dacă ţin la el (există cîţiva bătrînei în faţa cărora aş ceda aproape orice premiu).

Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

Asta e o întrebare capcană, Cristi…

(februarie 2011, Braşov)

Gabi Eftimie – un chestionar (III-IV)

III. O…

– întrebare pentru scriitorul preferat

– idee pentru o „viaţă” literară „mai bună”

Adică: “funcţională”?

– problemă cu care te-ai confruntat/ pe care ai observat-o de când ai „intrat” în literatură

Că m-am blazat şi n-am fost suficient de curioasă. Că nu am găsit decît 1-2 oameni cu care să am afinităţi. Că am nevoie de opiniile altora uneori, ca să decid ce e ok și ce nu.

IV. Întrebări cu răspuns opţional:

 

1. Ce ţi se pare „în regulă” în lit. română actuală?

Interpretez “actuală” mai generos, şi mă gândesc mai mult la edituri şi pe planul lor editorial. Că se publică destul de mult totuşi, pentru un public atât de restrâns.

2. Ce ţi se pare „în neregulă”? (ce te intrigă/nemulţumeşte/”atacă”)

Nu sunt autori prea mulţi care să-mi placă, editurile merg pe anumite reţete atunci când publică autori români, din raţiuni comerciale, desigur. Nu există reviste literare atractive, accesibile, chiar pe anumite nișe, perioade, reviste specializate (gen: Literatura avangardistă), există doar nişte “ziare literare” care nu se adaptează la public. 

Faptul că scriitorii mai tineri sunt foarte complexaţi şi se raportează tot timpul la cineva. Nu toți au identităţi clare, nu toți sunt suficient de implicaţi în lucrurile care îi interesează sau care i-ar putea interesa, cât să fie “siguri pe ceea ce fac” şi asta să fie destul). Publicul e ghetoizat (spus pompos / nici măcar asta nu sună suficient de umil ca să reflecte realitatea).

3. Ai vrea să trăieşti din scris?(dacă da, cum vezi posibil acest lucru sau cum reuşeşti acest lucru)

Nu-mi pot imagina să funcţioneze asta în RO deocamdată. Literatura e totuşi prea marginalizată şi investită cu o funcţie oarecum simbolică pentru a putea fi luată în serios. Am prieteni (nu sunt scriitori faimoşi, nici pe departe) în străinătate care trăiesc decent doar din scris, dar nici ei nu au un statut deloc privilegiat. Fac asta pentru că simt un fel de vocație.

Mi-ar plăcea să trăiesc din cărţile traduse, în schimb, şi cred că asta se poate face pe termen scurt/mediu, în funcţie de cât rezişti într-un ritm de lucru care să impună o normă zilnică, şi de cât te ţine entuziasmul și cât reziști financiar să cauţi burse şi granturi în afara ţării.

4. Cum „cuantifici” performanţa în literatură? (premii, nr. de cititori, statut literar…)

Nu mă pricep.

5. Ai un model de performanţă?

 Există persoane pe care le respect, până la idolatrizare.

6. Ce ar trebui să includă un management literar performant?

Probabil că ar trebui să se concentreze mai mult pe partea tehnică şi administrativă, decât pe restul. În sensul că, dacă vreau să public o carte pe hârtie roz şi cu o copertă sub formă inimă, aş vrea s-o pot face. Vreau să spun că aş vrea să mă pot exprima cum vreau, “conform nevoilor”, fără să fac compromisuri, fără să mă mulţumesc cu o versiune sărăcăcioasă. De asemenea, cred că e necesar să plasezi autorul într-un context din care face parte, să nu-l laşi să plutească într-o masă incertă, să-l faci uşor identificabil.

Mihail Vakulovski – un chestionar (V)

V. (Auto)portret

1. Un autoportret (în cuvinte)

Pe coperta a IV-a a cărţii de debut trebuia să bag o biografie şi le-am dat asta:

AUTOBIOGRAFIE

 

trăiesc într-o ţară civilizată independentă şi suverană

ba chiar trăim într-o ţară civilizată foarte independentă şi

nemaipomenit de suverană ne simţim fiecare în parte ca paşa oho ca paşa!

da! nu vorbesc despre mine adresa mea e U.R.S.S.

n-am casă n-am nimic lucrez în două locuri

la Academia de Ştiinţe cercetător ştiinţific la Universitatea „I. Creangă” lector

am trei cursuri literatura antică literatura medievală analiza textului

prelegeri seminare în afară de asta fac şi critică literară la sigur sînt

cel mai prolific autor de critică literară din această ţară minunată fenomenală prietenul meu a ars lumînările de cununie nu e lumină în oraş dar el poate citi prietenul meu a vîndut inelul de logodnă a mai cumpărat nişte lumînări şi

o carte pe care acum o citeşte atent

prietenul meu e inteligent fin şi totdeauna îngîndurat

el e om liber citeşte cînd vrea

mă simt confortabil mi-e bine

vreau să cînt şi chiar cînt

tra la la la la tra la la la la tra la la la la la la

sînt convins că şi prietenul meu e vesel

şi voi de asemenea să cîntăm deci împreună

un doi trei: tra la la la la tra la la la la

tra la la la la la la la tra la la la la

tra la la la la tra la…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..”

S-au schimbat multe de atunci, e adevărat, am mai scris multe autobiografii-existeme. Acum, ce să zic? Zic: „la 37 de ani mă simt tînăr

sînt la fel de tînăr ca părinţii mei la 21

cînd încă le dominam doar gîndurile (lui tata)

şi corpul (mamei)

la 37 sînt mai rău ca la 20 de ani

tot fără bani dar şi fără timp

sînt atît de tînăr încît mi-am uitat acasă verigheta

şi am uitat să-mi iau busuioc

sînt tînăr

şi vă salut din tot viitorul

pe care-l am în faţă

viitor inevitabil care-

şi trage sufletul

pe scări

dar are o scuză:

a mers cam mult şi a băut cam mult”…

2. Un portret al generaţiei (unde şi cu cine te-ai încadra)

Generaţia mea este: tata, bunicul, frate-meu, mama, bunică-mea, iubita, tanti Svetlana şi Rodica, prietenii de copilărie şi din studenţie, foştii colegi de la karate, cu antrenor cu tot (Valeroi, os), Dumitru Crudu, Baştovoi, Harms, Fruntaşu, Henry Miller, Palahniuk, Sorokin, Erofeev, Mamleev, Mitoş şi Planeta Moldova, Sergiu Ţurcan şi Sergiu Ciobanu, Tolea, Valeri, Cheianu, George Mureşan, Un Cristian, Mihnea Blidariu, Nicoleta Esinencu, Moni, Andrei Gheorghe, Paraziţii, Leningrad, Nautilus Pompilius şi ceilalţi oameni pe care-i simpatizez şi cu care mi-ar fi plăcut să fiu prieten.

La noi „generaţia” e „leatul” şi asta nu e OK, naşterea în aceeaşi perioadă nu trebuie să însemne mare lucru; eu m-am înţeles mult mai bine cu bunicu’, Neagu Djuvara, Eugen Coşeriu şi nepotu’ de 3 ani decît cu colegii de bancă, de exemplu!