Prima pagină > Alex Potcoavă, chestionarul lui Mihail Vakulovski, nr. 35 (Alexandru Potcoavă, din august 2011) > Alexandru Potcoavă răspunde la chestionarul lui Mihail Vakulovski

Alexandru Potcoavă răspunde la chestionarul lui Mihail Vakulovski

Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

Războiul cu cornete de hârtie. Mai apoi, mâzgâlitul hârtiei rămase.

Când te întâlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

Despre ce ne trece prin cap. Dacă ne trece ceva. Altfel tăcem, în aşteptarea viitorului.


– Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

Şahul. Nu urmăresc niciun sport la TV. Din când în când, eventual, savurez un meci de fotbal. Dar fotbalul nu mai e sport, e fenomen de masă, cam ca religia şi politica. Aş fi însă curios de artele marţiale. Mi-ar pune un pic sângele în mişcare acum, la 30 de ani, când încep deja să seamăn cu Budha (nu de la meditaţie ci de la bere).

împreună cu Daniel Vighi

Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

Nu aş ucide. Drept e că nici nu m-am confruntat vreodată cu situaţii limită, când te miri de ce-i în stare şi cel mai blajin dintre oameni pentru a-şi scăpa pielea.

– Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

Jurnalismul şi navomodelismul. Alte -isme, nu-i aşa?

– Ce sentimente/stări te enervează?

Cele de neputinţă.
– O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

Ştiu eu, naşterea mea? Deşi asta-i cam ca lauda seminţelor recitată de gorunul din margine de codru.
Dacă ai cânta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cânţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

Prima întrebare ţine cred de o concepţie modernistă ba chiar romantică ( în fine, cam ca la Macedonski, aşa) asupra artei, or noi trăim în plină postmodernitate, înconjuraţi de pop-art, bricolaj şi kitsch. Sunt de părere că dacă ai un mesaj de transmis o poţi face şi prin rock şi prin jazz, hip-hop şi manele sau hibrizii tuturor genurilor. Cât de sărac sau de avut devii prin asta nu ţine doar de tine. Succesul depinde azi de orizontul de aşteptare al publicului, de promovare, de moment etc., un întreg lanţ trofic în care te poţi trezi ca prima verigă, cea mai de jos – planctonul înghiţit de peştişorul înghiţit de rechinul înghiţit de balena care îngraşă planctonul. Important e să fii conştient care formă i se potriveşte mai bine fondului tău, targetului tău ( într-un limbaj pe care Salamul Minune nu-l înţelege neapărat ca din carte dar îl intuieşte foarte bine după ureche, so what?) şi să nu te dai altceva decât eşti. Abia impostura ar fi stridentă, nu că s-ar mai mira cineva. La urma-urmei, dacă e s-o luăm pe partea financiară, cea mai comercială carte din lume e Biblia şi nu sunt convins că versetele din Cântarea Cântărilor bunăoară nu s-ar potrivi pe nişte ritmuri orientale, că doar păstorii acelor vremuri nu ştiau de Rush, Genesis sau Jan Garbarek – invers poate da.

Ca scriitor şi ca om n-aş accepta să mi se impună o dogmă, o ideologie, o cale de urmat neabătut. Sigur, e uşor să afirmi asta când ştii că nu te trezeşti într-o clipită cu Inchiziţia sau Securitatea la uşă să-ţi ceară socoteală, dar cine poate prevede viitorul? În fine, am scris asta şi scris rămâne. Că într-o eventuală zi, pentru astfel de poziţii mă vor pune la index sau mai ştiu eu unde nu mă preocupă acum. Oricum, într-o asemenea situaţie aş încerca cât pot să nu mă dezic, deşi cât te poţi pune de exemplu cu o reeducare ca la Piteşti? Ce valoare şi ce efecte a avut testamentul lui Vulcănescu: „să nu mă răzbunaţi” în acel context pervers? Şi, ca să continui, crede şi nu cerceta mi se pare o imposibilitate, o castrare. Îndoiala mă pune în mişcare. Sigur, a (te) îndoi e similar uneori cu a multiplica (şi dilua) o băutură tare cu apă chioară. Una peste alta, totul e relativ, deci exist. Exist, şi atunci totul e relativ.
Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

Întrebarea aceasta mă duce cu gândul la celebra înfruntare de la Azincourt, asta a fost  în plină epocă a cavalerilor, când nobilii francezi aliniaţi pe câmpul de bătaie  i-au îndemnat pe englezi : domnilor, trageţi voi primii. Urmarea se ştie : primii au fost desfiinţaţi de arcaşii briţi.  Ce vreau să spun e că indiferent dacă l-aş simpatiza sau nu pe celălalt pretendent la… glorie, dacă aş simţi că acela e mai bun decât mine, şi deobicei am pornirea asta, aş refuza premiul, chit că asta ar însemna să nu mai iau niciodată vreunul. Detest nedreptatea, indiferent cui i s-ar face, mie sau altuia. Deci e clar, ca s-o scot la capăt am nevoie de un agent literar. Unul care nu se pierde în galanterii şi acordări de prioritate.

– Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

În timp, prin muncă și fără să conştientizez neapărat. Unii ar spune poate prin acumulări succesive, prin arderea etapelor şi alte cele. Eu zic deci : pe nesimţite. Chiar nu-mi dau seama cum am devenit ceea ce cred eu sau alţii că sunt acum. Dar, în fond, ce sunt în acest moment?

chestionarul va fi reluat într-un număr viitor din tiuk!

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: