Prima pagină > chestionarul lui Mihail Vakulovski, Mihail Vakulovski, nr. 34 (Mihail Vakulovski, din februarie 2011) > Mihail Vakulovski şi chestionarul lui… Mihail Vakulovski (foto biblioteca de poezie 2001)

Mihail Vakulovski şi chestionarul lui… Mihail Vakulovski (foto biblioteca de poezie 2001)

Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

He-he, aici m-ai prins, Cristi. Cred că de cînd mi-ai cerut întrebările TiuKestionarului te-ai gîndit la clipa asta de tenis cu peretele… OK, hai că intru în joc. În copilărie îmi plăceau jocurile sportive, şi jucăriile alea cu terenuri de fotbal, hochei, baschet, la care te jucai cu cineva, la TV mă uitam cam la tot ce era sport, dar nu pierdeam niciodată fotbalul (atunci mult mai rar televizat, dar oricum era destul: campionatul naţional (al URSS), Liga Campionilor, Cupa Cupelor, Cupa UEFA, Cupa URSS), baschetul, hocheiul şi boxul. Din copilărie pînă la facultate am făcut lupte libere profesioniste, cu super antrenori (cel mai mult cu Grigorii Semionovici), competiţii etc. şi fotbal, dar fotbalul era mai de plăcere şi asta din cauza aceloraşi antrenori, care erau specialişti în lupte, chiar dacă jucau şi fotbal. În fine, făceam cam toate sporturile, doar voleiul mi se părea cam… pentru fete… În adolescenţă am trecut la karate, dar am început să intru fără frică şi-n jocurile literare, care nu-mi erau străine… din copilărie, de fapt.

Cînd te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

Să ştii că eu chiar mă mai întîlnesc de plăcere cu prietenii din copilărie. De fiecare dată cînd ajung pe acasă îl văd şi pe vecinul de vizavi, care locuieşte în casa părinţilor lui, modernizată, fireşte (cînd a schimbat ardezia şi-a rupt piciorul, cînd a spart pereţii şi-a rupt mîna…). Ne vedem de obicei la noi, la un ulcior de vin, vorbim despre orice, pornind de la prezent, dar mereu ne amintim şi de aventurile din trecut, de fiecare dată ne distrăm teribil, pentru că e un povestitor extraordinar şi ţine minte detalii care par de neuitat, doar că numai el le observă. Tolea ar citi toate textele mele, a citit cîteva cărţi de-ale mele şi de-ale lui frate-meu şi mereu mă întreabă dacă am mai publicat ceva şi dacă am reviste de citit… Cu ceilalţi prefer să nu ne întîlnim la un pahar de vin, că, totuşi, mă duc pe-acasă să stau cu ai mei, „şi dacă aş bea cu fiecare cîte un pahar ar fi şi ultimul”, cum spun cei de la Paraziţii. În sens că restul prietenilor din copilărie nu mai ştiu să se oprească din băut şi la un moment dat trebuie să-i scoţi afară, nu mai pleacă de bună voie, aşa că prefer să mă văd cu ei pe teren neutru, cînd ne întîlnim la lac la scăldat sau la pescuit, în stradă, la magazin, etc.… Cu aceştia de obicei vorbim de trecut, dar fiecare are stilul lui. Serghei-afganu’, de exemplu, povesteşte cam aşa (casa noastră e lîngă fîntînă, el fiind în drum spre fîntînă): „M-am pornit să scot o căldare de apă, ghea Şilip era la poartă, am zis: „Ce faci, ghea Şilip?”, iar el a spus: „Nepoate, n-ai o mahorcă?”, „N-am, ghea Şilip, dar am tutun în pod, dacă vrei?”, „Merge şi tutun, nepoate”, a zis ghea Şilip. Am urcat în pod, am ales nişte foi de tutun, le-am învelit în „Prier”, le-am adus la poartă, ghea Şilip şi-a făcut o mahorcă şi a zis: „Da un pahar di jin nu dai, nepoate?”, am ciocănit cîte un pahar-două de molan, Naghia a zis: „Ai adus apă?”, da’ băieţii nu erau acasă. Ştii ce freză aveam eu cînd m-am întors din Afgan? Aşa arată acum fiu-meu cel mare. E exact tat-so, îl ştii pe Afganu’ meu?” Şi începe să povestească despre copilăria noastră şi copiii lui şi că pe fiu-so colegii îl poreclesc „Afganu” ca pe el şi că…, si că…, şi că… Niciodată nu ajunge cu povestitul pînă unde ne aflăm, la poarta noastră, că spre asta curge povestea, e despre cum se duce el după o căldare de apă. Faza tare e că dacă ne vedem după jumătate de an sau un an, nu contează, îmi povesteşte de unde a rămas. Ultima dată s-a întîmplat să-mi zică un banc şi să se întîmple să ne despărţim la jumătate. Fiţi siguri că data viitoare, oricînd ar fi asta, îmi va povesti mai departe de unde a rămas…

Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

A, nu-mi amintisem la prima întrebare că în copilărie mă uitam şi la toate meciurile de şah, mai întîi la ale lui Karpov, apoi la ale lui Kasparov, apoi la ale lui Kasparov cu Karpov, apoi la ale lui Kasparov cu roboţii japonezi… Mi-ar fi plăcut să fiu talentat la şah, m-a învăţat tata cum se joacă, bunicu’ era un jucător foarte bun de şah, juca cu tata, de obicei, iar eu nu am avut răbdare pentru aşa ceva (nu-mi plac nici jocurile în cărţi, în studenţie colegii mei au pierdut foarte mult timp cu belotul, de exemplu, iar eu am zis mereu „pas” la aşa ceva), prefer jocurile mai în viteză. Sportul preferat la TV a fost fotbalul, apoi hocheiul, boxul şi baschetul, sportul pe care l-am practicat cu cea mai mare plăcere şi încăpăţînare e karate-ul… şi crosul. La TV mă uit şi la handbalul feminin, şi la sporturile la care românii sînt foarte tari.

Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

Eu condamn categoric pedofilii, violatorii, teroriştii şi criminalii, resping făţiş fanaticii religioşi, transsexualii şi maneliştii şi nu pot să-i înţeleg pe homosexuali (ăştia chiar nu au aflat ce e frumos pe lumea asta!). Personajele mele nu fac chestii pentru mine, nu fac nimic în locul meu, chiar dacă de multe ori mi-ar plăcea să fiu în locul lor, ce să zic, iar în alte dăţi – cît mai departe de ele… Cel mai mare compliment făcut personajelor mele din „Tovarăşi de cameră” a fost făcut de-un scriitor la care ţin foarte mult (de aceea i-am dat lui să citească primul cartea), mi-a zis: „Citindu-ţi cartea uneori am avut erecţie”, e ca şi complimentul făcut de doi oameni diferiţi, un traducător şi un scriitor, care mi-au spus: “După ce-am citit “Nemuritor…” mi-a venit să mă îmbăt şi m-am îmbătat!”… În fine, în literatură nu există limite, de aceea arta e veşnică, iar viaţa e scurtă ca o puţă de pionier, vorba unui personaj real din „Tovarăşi de cameră”, trilogia despre care-ţi spuneam în „un chestionar”. Ba da, în „Biblidioteca” naratorul homodiegetic seamănă destul de tare cu mine şi la sfîrşitul rockmanului face ceva ce eu n-am avut cum să fac din cauza educaţiei, dar aş fi vrut să pot să fiu ca el.

Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

Cînd eram mic visam să fiu cosmonaut. Cred că m-ar fi făcut fericit. Dacă ar exista profesia de scriitor asta mi-ar plăcea să profesez, dacă ar exista profesia de turist – ar fi o profesie ideală pentru mine, cel puţin acum. Profesia de jurnalist cultural mă face fericit, fac Tiuk! de plăcere, k-aşa am eu chef, dacă pentru asta mi-aş da şi un salariu baban cred că m-aş simţi liber şi n-ar trebui să mai muncesc pentru alţii aproape ca-n sclavagism. Tata, care a lucrat din adolescenţă pînă la moarte (înainte să ajungă la pensie) profesor, zicea că i-ar fi plăcut să fie cioban pe munte, că oile ar fi păscut, iar el ar fi citit la aer curat… Cred că, totuşi, e o profesie faină acum, în era internetului… Cînd eram student şi credeam c-o să mă întorc în sat (aşa erau regulile în URSS, chiar semnam un document în acest sens, altfel nu erai admis la facultate) mă gîndeam c-o să mă fac instructor de karate, asta m-ar fi făcut fericit, să-i învăţ pe copii arta asta, cred că aş fi făcut şi un cerc de scriere creatoare. Tata avea un cerc de fotografie, şi aşa ceva m-ar fi făcut fericit. Da, fotografia e o atracţie foarte puternică pentru mine. Sînt multe meserii frumoase, dar trebuie să te gîndeşti la ele în adolescenţă…

Eu cînd am intrat la filologie am ales facultatea asta pentru că e legată de literatură. Pînă acum am avut doar servicii faine, dar nici unul nu m-a împins spre fericirea care te face să nu vrei să-ţi găseşti alt loc de muncă. A fost foarte tare să fiu cercetător ştiinţific la Academia de Ştiinţe, imediat după absolvirea facultăţii, dar ca să nu mor de foame trebuia să mai fiu şi lector la universitate, iar seara să descarc tir-uri de sucuri. Cercetător ştiinţific la IRIR a fost foarte fain să fiu, dar a ţinut cît un singur proiect, a fost ca un vis frumos şi cam atît, să fii redactor de editură poate fi mişto, dar dacă editorul e un cretin asta nu are cum să nu te atingă şi pe tine, jurnalismul e o profesie OK, dar nu vreau să mă opresc aici…

Profesia ideală e aceea pe care o faci cu plăcere, care-ţi aduce satisfacţii (inclusiv financiare – asta adaug acum, la corectură) şi performanţe, care nu te plictiseşte şi care te provoacă, nu te lasă să te plafonezi, te ţine mereu tînăr, în priză, te face să creşti în continuu…

Ce sentimente/stări te enervează?

Linguşeala, minciuna, nesimţirea, prostia, ticăloşia, impertinenţa, neputinţa; mă enervează profanii care se cred atotştiutori, şefii care te ceartă c-a rămas pe copertă „să fi” cu doi de „i”, dar trebuia să fie „decît cu unu”, şefii care habar n-au cum se face un interviu sau cum se scrie un editorial, dar îţi dau sfaturi şi te îndrumă cum să faci tu editorialul sau interviul, chestii de genu’… Mă aprind cînd cei mai puternici îşi bat joc de cei mai slabi ca ei, de cîteva ori am explodat şi a ieşit cu lacrimi…

O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

Tata s-a bucurat la gesturi şi fapte aparent mărunte, îi plăcea că cresc aşa cum vroia el, faze simple, dar şi cînd cîştigam vreun turneu la lupte sau chiar la fotbal, apoi – cînd devnisem un critic literar autoritar, îi plăcea cînd eram tăios şi direct, apoi – cînd am debutat… Mama se bucură cînd vorbim la telefon şi cînd ne vedem, că sîntem sănătoşi, se bucură dacă-i povestesc ceva fain de frate-meu, dacă-i duc vreo carte mai fără cuvinte din alea, cred c-o să se bucure de „Portret de grup…”, acolo dacă e vreun cuvînt din „acela” – o fi în citate… Părinţii se bucură de copiii lor sincer, aşa cum în copilărie sînt copiii mîndri de părinţii lor, eu şi acum sînt mîndru de părinţii mei.

Copii? Nu ştiu. Dacă (sau „cînd”?) voi avea copii, vedem noi dacă e cazu’ să mă laud, prefer să-i las să descopere ei din cînd în cînd cîte ceva din biografia lu’ tat-so, prefer să mă bucur eu de creşterea lor sănătoasă… M-aş lăuda, totuşi, cu părinţii şi cu frate-meu, cu bunicii, dar ar fi poveşti, nu laude…

Dacă ai cînta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cînţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

Nu, n-aş cînta manele nici la mişto. N-aş face chestii ca om, ca scriitor nu ştiu ce n-aş face. N-aş semna texte pe care nu le-am scris eu sau de care nu sînt mulţumit, dar pe care trebuie să le scriu ca ziarist, de exemplu. Ca şi critic literar n-aş lăuda sau critica la comandă, dar ca scriitor nu văd ce nu aş face…

Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

L-aş refuza, dar e greu să-mi imaginez că e unu’ mai bun decît mine, no (aici e de vină şi educaţia lu’ tata). Oricum, am puterea să cedez un premiu şi în faţa unui tînăr, astfel – în mintea mea – încurajîndu-l, şi în faţa unui bătrîn, fireşte, dacă ţin la el (există cîţiva bătrînei în faţa cărora aş ceda aproape orice premiu).

Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

Asta e o întrebare capcană, Cristi…

(februarie 2011, Braşov)

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: