Prima pagină > Augustin Cupșa, Inedit BDP, nr. 32 (Augustin Cupșa, din ianuarie 2011) > Augustin Cupșa – fragment din volumul „Profesorul Bumb și macii suedezi”

Augustin Cupșa – fragment din volumul „Profesorul Bumb și macii suedezi”

Profesorul Bumb şi macii suedezi

            Profesorul Bumb stătea întins, cu faţa în jos, pe masa de disecţie de la subsolul întunecat al facultăţii de Medicină.

            Masa de ciment, pe care sarea lăsase urme albicioase, era probabil destul de rece şi asta – trebuie să fie neplăcut, se gândi Furtunache, în timp ce umbla cu mâna lui osoasă prin halatele care rămăseseră în cuierul sălii de Anatomie ca să găsească vreo ţigară uitată de cineva sau poate chiar un pachet întreg, deşi avea ţigări, avea ţigările lui şi nu fuma niciodată altceva decât Mărăşti. Fuma ţigările astea de când se ştia – şi atunci când erau proaste, şi atunci când erau mai proaste ca niciodată, când erau umplute cu rumeguş şi aşchii de lemn cât unghia de la picior în loc de tutun şi atunci când se spunea că n-or să se mai fabrice şi atunci când nu s-au mai fabricat şi chiar şi atunci când trecuseră câţiva ani de când nu se mai fabricau. El tot reuşea, nu se ştie cum, să ajungă la seriviciu cu câte un pachet nou – nouţ în fiecare dimineaţă şi toţi îl bănuiau că are depozite uriaşede ţigări acasă sau prin vreo pivniţă, la ţară iar unii pierduseră deja bani buni punând pariu împotriva lui.

Unii ziseseră că o să ajungă la fundul sacului într-o lună şi pierduseră.

Unii ziseseră că o să ajungă la fundul sacului în şase luni şi pierduseră.

Unii ziseseră că o sa ajungă la fundul sacului într-un an şi pierduseră.

Unii ziseseră că o să ajungă la fundul sacului în trei ani şi pierduseră.

Se ajunsese la concluzia că Furtunache avea depozite, pur şi simplu, uriaşe de Mărăşti dar nimeni nu ştia dimensiunea lor reală. Stăteau şi aşteptau. Cei care pariaseră se  lăsaseră de aruncat banii pe geam şi aşteptau. Totul era aşteptare şi luptă surdă cu timpul. Ţigările lui Furtunache măsurau trecerea timpului.

Chiar şi acum găsi o ţigară şi chiar de Mărăşti. Cine dracului fumează aşa ceva? Furtunache rămase descumpănit un pic până când realiză că era de fapt, o ţigară de a lui. Băgă mâna din nou printre celălalte halate, făcu proba şi într-adevăr ajunse în propriul buzunar. Ieşi dintre halate, se aşeză la o masă de disecţie, îşi vărsă toate ţigările pe cimentul care devenisese lucios în năclăiala lui veche şi le numără bucată cu bucată. Se convinse că era ţigara lui şi chestia asta îl dezamăgi dar totuşi şi-o aprinse şi pufăi bine în fumul înecăcios privindu-l pe profesorul de Neuroştiinţe acoperit pe jumătate cu un cearceaf gălbui şi găurit.

Trebuie să fii mort destul de bine ca să stai aşa pe masa asta rece – medită Furtunache şi gândul i se păru destul bun ca să merite o ţigară şi se hotărî să îl reţină chiar aşa. Asta n-ar fi trebuit să fie prea greu pentru că Furtunache nu ţinea minte mai nimic şi ar fi trebuit, deci, să aibă destul loc în cap pentru aşa ceva. Ajunsese la o nouă formulare strălucitoare şi plescăi satisfăcut şi îşi îndepărtă câteva fire maronii de tutun care îi rămăseseră lipite pe buza de jos. Dar păli repede la loc.

Profesorul Bumb era prietenul lui şi situaţia asta îi producea o stare de nervi nelămurită. Studenţii îl porecliseră de mult – Mersulpejos şi uneori mai simplu – Mersu` după ce un tip popular citise asta într-o carte de curs jerpelită pe care o împrumutase de la bibliotecă. Altcineva, mai demult, într-o vară lâncedă, când trebuise să tocească toate formulele acelea imposibile în loc să meargă la ştrand cu băieţii, trăsese o linie cu pixul pe hârtie, de sub numele Emil Bumb, profesor şi altele, şi scrisese acolo – inventatorul mersului pe jos şi al clipitului. Chestia asta probabil îl bucurase şi i se păruse o compensaţie pentru o dimineaţă pierdută dar pe tipul care o găsise, după ani, în acea carte, îl electriză şi îl ilumină, de-a dreptul. Alergase prin tot căminul şi se fălise cu descoperirea lui şi toţi hohotiră bubuitor, lăsându-şi cursuri şi fiţuici şi batiste cu muci să cadă pe podele şi îi hotărâră noua poreclă.

Profesorul Emil Bumb era de altfel, un profesor strălucit, la o măsură de votcă de genialitate şi lumea, în general, îl iubea. Deşi nu îl înţelegea. Terminase cu brio facultatea de Fizică la Bucureşti, luase premii şi medalii la concursurile naţionale încă din liceu şi chiar argintul la Munchen în `64 şi pentru asta fizicienii de la Stockholm făcuseră presiuni mari ca să fie lăsat să studieze fizica la ei dar îl trimiseseră înapoi acasă după ce mânjise cu sos de roşii, picioarele de bronz ale unui nobil nordic sfrijit dintr-o piaţă din centrul oraşului. Şi nu trecuseră decât cinci luni de la sosirea lui

 Trebuiau, însă, să ştie că Bumb vandalizase statuia, într-o stare de beţie profundă, când se întorcea de la un chef cu suedeze dolofane şi exaltate şi una chiar ţipase şi aplaudase, împingându-l înainte şi apoi, acasă, se dezbrăcase destul de lejer în faţa lui pentru isprava asta. Şi mai trebuiau să ştie că lucrurile de acest gen, i se întâmpla cam în fiecare seară deşi el reuşea să se concentreze destul de bine în laborator dimineaţa şi nu dădea nimic de bănuit.

Dacă ar fi fost gem de prune sau ciocolată sau sos de usturoi sau chiar şi rahat în loc de un blestemat sos de roşii, Bumb ar fi scăpat cu o amendă şi cam atât. Dar culoarea aceea roşie îi isteriză de-a dreptul pe profesorii pedanţi şi putred capitalişti din consiliul de conducere al universităţii.

Profesorul Blum Berg chiar se ridicase nervos, gesticulase până îi pârâise vestonul gri la subraţ şi îl numise unealtă comunistă şi agent kaghebist. Profesorul Langer Hans care, în realitate, era chiar mai de dreapta decât profesorul Blum Berg, sărise şi îi luase apărarea lui Bumb. Cei doi nu aveau, în realitate, nici o părere sau simpatie politică. Erau când de dreapta când de stânga după cum bătea vântul şi de obicei, prin contradicţie. De fapt erau singurii doi apolitici din consiliul de conducere al universităţii şi ceilalţi îi lăsaseră să se certe şi să se ţigănească doar pentru ca ei să poată să râdă satisfăcuţi, binenţeles, în spatele unor figuri sobre, pe care nu se putea citi nici o emoţie.

Între Blum Berg şi Langer Hans mocnea o ciudă veche de foarte mulţi ani datorită competiţiei pentru premiul Nobel deşi unul era profesor de chimie şi celălalt de fiziologie. În anul acela, lupta dintre ei se ascuţise pentru că fiecare simţea premiul atât de aproape încât ar fi putut să întindă mâna să-l apuce. Lunile de vară trecură chinuitor pentru amândoi, cu vizite regulate şi cafeluţe la secretariatul Comitetului Nobel, doar ca să mai prindă câte o bârfă.

În toamnă se anunţară rezultatele deliberărilor. La chimie luase Woodward  şi la fiziologie – trei francezi.

Blum Berg şi Langer Hans nu fuseseră niciodată în vizorul Comitetului Nobel ci ajunseseră singuri la concluzia asta, prin `58, într-un bar de lângă universitate, pe la a 14- a bere fiecare – că doar erau la vârsta la care trebuie să te gândeşti la aşa ceva. Şi se gândiseră chiar atunci pe loc, pentru că studentele în decolteurile cărora îşi fixaseră privirile toată seara, plecaseră, după ce aşteptaseră inutil ca unul dintre bătrâni să se ridice şi să le ofere o cafea, măcar sau ceva de unde să înceapă şi nu mai aveau ce face. Fiecare ajunsese la concluzia că celălalt va lua premiul pentru că avea sau relaţii sau concurenţă slabă în domeniul său. Se duseseră acasă şi pizma intrase odată cu ei pe uşă şi rămasese în casele lor aproape opt ani.

În `66 şi-au dat seama că era o tâmpenie – nici unul nu avea vreo mare descoperire la activ pentru că nici unul nu mai lucra în cercetare ci doar pe partea didactică – cursuri şi laboratoare cu studenţii – dar mai ales că pierduseră opt ani dintr-o prietenie frumoasă cu multe nopţi albe şi beri aurii care alunecă uşor pe gât în barul Trei Jobene de pe Tyska Drinken.

Atunci însă, când se decidea soarta lui Bumb, cei doi ajunseseră pe culmile antipatiei reciproce. După patru ore de discuţii se hotărâseră să îl cheme pe tânărul fizician român ca să îşi susţină sau probeze lipsa de premeditare a faptei. Bumb nu era acolo şi nici în camera de cămin, unde năvăliră deodată câţiva profesori din comisia de disciplină a universităţii. 

Colegii nu mai ştiau nimic de Bumb de câteva zile dar le indicaseră adresa iubitei lui – Lotte. Ajungând acolo, auziseră încă din stradă o muzică lascivă. La uşă le răspunsese o roşcată plinuţă, cu forme provocatoare, costumată în infirmieră. Deşi corpul ei le atrăgea insistent privirile, unii tot putuseră să-l vadă prin uşa întredeschisă pe Bumb care stătea în chiloţi pe canapea şi ţipa în română – Vreau injecţie. Am fost rău.

O priviseră încă o dată cu jind pe roşcată şi simţiseră o ciudă neîmpăcată pentru norocul lui Bumb şi se gândiseră că nici un emigrant nu are dreptul să se înfrupte în aşa hal din comorile Suediei aşa că îl puseseră pachet pe Bumb, care se îmbătase din nou, pentru că nu putuse să suporte tensiunea nervoasă care îl cuprinsese la gândul exmatriculării şi îl trimiseseră cu primul avion în Republica Populară Română. Era toamna lui 1965. (…)

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: