Sorin Gherguț – un chestionar (V)

V. (Auto)portret

 1. Un autoportret (în cuvinte)

„(…) trăieşte zi-de-zi făcînd pe plac celei dintîi dorinţi: ba se îmbată în sunetul flautului, ba apoi bea doar apă, punîndu-se la regim, ba face gimnastică, ba trîndăveşte şi nu se sinchiseşte de nimic, ba uneori se ocupă, chipurile, cu filosofia. Adesea, însă, el se îndeletniceşte cu politica şi, luîndu-şi avînt, spune şi face ce se nimereşte. Iar dacă vreodată este gelos pe militari, o ia pe calea lor, iar dacă este gelos pe oamenii de afaceri – pe acolo. Viaţa sa nu ţine de ordine şi de necesitate, ci, numind un atare trai plăcut, slobod şi fericit, aşa vieţuieşte, de la început şi pînă la capăt”. Este descrierea făcută de Socrate, în Republica lui Platon (Partea a IV-a – 504 B, traducere: Andrei Cornea)  “omului democratic”. 

Ca să personalizez, pe cît posibil, adaug un  optimism cam tîmp și o anumită pulsiune mimetică (două trăsături pe care mi le-am identificat gîndindu-mă la “chestionarul lui Proust” și la răspunsul incomplet-inexact pe care l-am dat cînd mi l-am aplicat, în paralel cu o prietenă, acum cîțiva ani).

2. Un portret al generaţiei (unde şi cu cine te-ai încadra)

Nu știu cît de bine mă pot obiectiva. Pesemne că stau, în bună parte, undeva în trena (reciclez termenul din răspunsul precedent) optzecismului, într-un postmodernism rezidual. “Trenă” și “rezidual” nu au aici, neapărat, o conotaţie valorică. Am fost prezent în două volume colective, a căror alcătuire a ţinut, în mai mică sau mai mare măsură, şi de contingent(ul ontologic și generațional). Mă simt aproape de toți poeții din Tablou de familie, în pofida formulelor clar distincte: și de T.O.Bobe, pe care nu încetez să-l invidiez pentru fantezia narativă, şi de Svetlana Cârstean (mai ales acum, după o lectură de maturitate a Florii de menghină), căreia îi admir puterea de construcție, și, pe alocuri, de Mihai Ignat. Din Marfă, cu Florin Dumitrescu am, pesemne, cele mai consistente afinități.

În vremurile în care aspiram enorm (și vegetam monstruos) visam o sinteză între imaginarul  luxuriant din poezia lui Mircea Cărtărescu și cel neo-expresionist și   intertextualist din textele lui Cristian Popescu (cam așa cum combină Tom Waits influențele din Frank Sinatra, Theolonious Monk și Captain Beefheart…). De prisos s-o mai spun, e o cale pe care n-am avansat.

I-am descoperit relativ recent, abia, pe V.Leac şi Constantin Acosmei, colegi de generaţie biologică. Citindu-i, am căpătat certitudinea liniştitoare că poezia e în continuare cu putință, dar mi s-a accentuat şi temerea – care, mărturisesc aici, mă bîntuie  – că propriile formule ar putea aparţine unui secol încheiat.

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: