emilian galaicu-păun și chestionarul lui mihail vakulovski

Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

De-a Omul Negru, jucat pe la chindii (entre chien et loup, cum ar veni), într-un sat de la nordul Moldovei înconjurat de trei păduri, din care n-am ieşit până la vârsta de 7 ani. În adolescenţă, mi-a plăcut De-a v-aţi ascunselea, jucat într-o curte închisă cum era cea de pe strada Armenească din Ch-ău, unde nu prea aveai unde să te piteşti. Ei bine, eu unul găseam!

Când te întâlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

Despre… nimic, şi asta deoarece ne vedem foarte rar, ca să nu zic niciodată – iar lumile noastre sunt atât de diferite, încât cele câteva cuvinte pe care le schimbăm, în loc să ne apropie, pun o şi mai mare distanţă între noi.

Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

O vreme – mai exact, pe când juca Steffi Graf – am urmărit tenisul feminin (sau poate, pe Steffi?!), cu mare plăcere. Sigur, mă uit la unele meciuri de fotbal, din când în când la cele de rubgy, fără a pune pare pasiune. Bref, exact ca personajul lui Kafka, din Un artist al foamei, pot să afirm că nu s-a inventat încă sportul pe care mi-ar fi plăcut să-l practic.

Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

N-aş violenta, nici sub ameninţarea cu moartea, o femeie – şi tocmai asta face, adevărat contre coeur, personajul meu …n din romanul Ţesut viu. 10 x 10, în capitolul al 7-lea, Decamiron şi frumoasa fără corp. Sigur, o face din dragoste, dar tot a viol aduce!

Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

Baci în munţii Rodnei, de-o vorbă – cel puţin cât să merg în transhumanţă cu oile! Nu există fericire pământească mai mare decât a crea, astfel că prefer să rămân scriitor.

Ce sentimente/stări te enervează?

Sentimentul neputinţei, când toate-ţi stau împotrivă, deşi tu ştii foarte bine că ai fi în stare să faci cutare sau cutare lucru.

O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi?

Naşterea fetiţei mele, Rareşa, în 4 aprilie 1988, m-a întors cu faţa la viaţă, ca să zic aşa, de unde eram (rău!) pornit să închei cât mai curând socotelile – dacă ar fi să mă laud cu ceva, ei bine, acel ceva e chiar numele ei, pentru care a trebuit să dau o adevărată bătălie, funcţionarea (rusoaică!) de la oficiul stării civile recomandându-mi insistent s-o numesc … Raisa (ca pe nevasta lui Gorbaciov). Peste ani, m-am bucurat să aflu că şi băiatul lui Ioan Moldovan se numeşte Rareş.

Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

Bănuiesc că au fost mai multe, eu fiind de fapt un copil cuminte, dar firea părinţilor mei nu le-a permis să-şi exteriorizeze bucuria. În schimb, tata n-a pregetat nicicând să se arate nemulţumit, cu sau fără motiv, de orice manifestare publică a mea, fie că am publicat o carte de poeme, fie că am tradus un nou volum de Pastoureau sau Barthes, fie că mi s-au tradus Yin Time în germană, fie că am câştigat titlul de magistru la jocurile intelectuale „Ce? Unde? Când?” etc., etc.

Dacă ai cânta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cânţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

Dacă aş cânta rock (o ador pe Janis Joplin!!!) sau jazz (lista-i prea lungă, ca să le dau numele tuturor interpreţilor mei iubiţi), nu că n-aş accepta să cânt manele, nici măcar pe muzică pop n-aş pune gura, chiar dacă ar fi să mor de foame. Ca scriitor, fiecare carte nouă a mea a fost mai bună decât precedenta – mai bine nu mai public în veci, decât să cobor cu o treaptă.

Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decât cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

L-aş felicita pe cel de pe locul doi, spunându-i franc că e mai (la fel de) bun, dar cum nu eu mi-am atribuit premiu –, martor mi-e Dumnezeu, niciodată n-am tras sforile, şi nici nu mă pricep la aşa ceva – respect decizia juriului.

Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

Să fi avut pe-atunci un an şi puţin – încă singur la părinţi, ţin minte că am surprins-o pe mama în pragul casei, jeluindu-se soacrei sale, bunică-mea Emilia. Sigur, nu înţelegeam ce-i spune, dar un fel de intuiţie fulgerătoare mi-a spus că toată viaţa mea de până atunci urma să fie dată peste cap. Maică-mea era gravidă, în primele luni, cu frate-meu. Este cea dintâi amintire din copilărie a mea, şi cea mai dureroasă – mi-a trebuit circa 45 de ani ca s-o pun pe hârtie, în cel mai personal poem, sang d’encre (vezi mai jos), dacă vrei nodul gordian, alias ombilical, al creaţiei mele.

sang d’encre

neam de neamul tău, unul mai întunecat decît altul, nu a cultivat decît doar

întuneric, sub numele de cernoziom, aşteptînd să răsară (de la răsărit), i-

luminarea. cum ai scăpăra un chibrit ca să vezi dacă nu ai uitat, peste noapte, lumina aprinsă,

tot aşa ţi se-arată vedenia: capul golit pe din interior, ca de halloween, iar din creştetul capului

atîrnînd ca un bec de o sută, copilul-minune, cînd stins cînd mai strălucitor ca

niciodată, cu care te baţi cap în cap: băieţel-decreţel, după anul de naştere.

— cum te cheamă, minune cu voie de la primărie născut?

— dacă numele

s-ar lua de prea multă rostire, eu unul n-aş vrea să ajung niciodată pe buzele

tuturora, dar nici chiar aşa (şi arată cu degetu-a “fă-te-ncoa!…”). spune-mi

după tată…

— al cui eşti, păcatule?

— al nimănui!

.

neam de neamul tău, unul mai (la) răsărit decît altul, nu are

ochi să-l vadă decît prin monoclul eclipsei de soare, decît doar

prin pince-nez-ul eclipsei de soare şi lună, şi-atunci de departe, de parcă privirile li s-ar

pierde-n zare ca sîrmele de tensiune înaltă, şi-avînd doar un gînd: cum ar face să-i ardă

filamentul, cum i-ar (ră)suci, nu de dragul retoricii, gîtul — şi numai să-l schimbe cu lampa

lui ilici! dacă nu cumva el este cel care, sub abajurul calotei craniene,

se slujeşte de tine ca de-un reflector, să le pună lumina în ochi.

şi atunci toată lumea îşi lasă privirea-n pămînt.

şi atunci tuturor li se pune pe ochi cernoziom.

iar ţărîna-şi desface, uşoară, larg braţele a bun venit.

iar ţărîna îşi îndepărtează picioarele: “… nu vă uitaţi că sunt neagră!

.

“să ne ţinem de neamuri!”, exclamă şi unii şi alţii, cei întunecaţi împotriva

celor mai răsăriţi, deopotrivă de-ai tăi. om cu scaun la cap, într-un glas te poftesc să iai loc în

capul mesei. şi după, să urci în picioare pe masă — copilul-minune

vede lumea de-a cura-n cap; nu te uita-n ochii lui ca să nu te răstoarne! — şi dacă

nu-l ajungi, să te urci şi pe scaun, că d’aia ai fost invitat, şi abia după ce-l ai la mînă

cei de jos pot să-nceapă-a roti, după acele ceasului, masa, pe cerc: “ora unu

a venit, omu’ negru…”, la capătul numărătorii aflînd cu uimire că-n loc să-l coboare cu tălpile

pe pămînt, ei sunt cei care urcă la cer, fluturîndu-şi picioarele-n aer ca nişte ţarţamuri.

ciucuri-ciucuri, cei întunecaţi laolaltă cu cei răsăriţi, prinşi cu mîinile

de tăblia lucioasă a mesei, ca la parastas, şi pe care o leagănă-a veşnica lui pomenire!

ca o cină de taină luată pe sus, cu apostoli cu tot, şi purtată în slăvi. ridicată —

ce se vede de jos nu sunt mîinile împreunate, pe faţa de masă, în rugă, ci

cum îşi trag, pe sub masă, la gioale — la scara de unu la zece,

de unu la sută,

de unu la mie…

.

şi acum, că şi unii şi alţii s-au dus de pe capul tău, tocmai de ce ţi-a fost frică mai tare nu scapi:

stai cu fundul pe scaun, la masă, cu capul în aura lui de o sută, pătată de muşte,

aşteptînd să se termine cu pregătirile — becul clipeşte complice, copilul-minune şi el radiază

de plăcere, încît îţi răsare pe frunte un punct luminos, ca şi cum te-ar

fi luat la ochi un lunetist —, să înceapă odată şi-odată proiecţia. stingerea.

pe-un cearşaf alb, întins între maternitate şi morgă, cuvîntul SFÎRŞIT ţine locul

celui care-l citeşte, acum şi cu ochii închişi. pe-ntuneric.

după, titrele (rude, prieteni, un grup de tovarăşi). de-a-ndoaselea,

viaţa ta în descreştere. alte cearşafuri în care-ai rostit alte nume, iar unele s-au şi-ntrupat.

albituri de schimb. nume pe care nu le-ai reţinut. prima oară.

nesfîrşite nopţi albe în care-ai visat o femeie şi n-ai avut parte decît de

(filmuleţul alb-negru se rupe din cînd în cînd. chiote! fluierături!…)

doi pe-un pat, tu şi fratele. una la doi, niciodată a voastră doar, mama.

la braţetă, de mînă, mînuţă, în braţe… nici n-ai prins de veste că, iată,

vă uitaţi la un film cu desene-animate. că altcineva frunzăreşte albumul

de familie: “vai! ce copil minunat…” şi copilul s-a — zis şi făcut — minunat.

.

să fi fost tu copilul acela? să ţi se fi ţie minunea?

.

stai în mijlocul casei, în fundul gol. nu te ia nimeni în seamă. eşti — încă unul

la părinţi — ca un dinte de lapte legat de o clanţă, cu ochii pe uşa

de intrare, cînd brusc cineva trage uşa şi — blitzlicht — rămîne în prag.

o femeie, în contre-jour — soarele-i suflă în aur profilul —, prin care

te prevezi se desface de plîns că

nici un vraci n-a putut să… “şi ce mă fac, mamă, cu doi?!”

niciodată n-ai tras o mai crîncenă spaimă. din spaima aceea cumplită se trage

conştiinţa de sine, izbindu-te-n moalele capului: “altul sunt eu!”

.

data. anul. semnat: băieţel-decreţel

chestionarul va fi preluat în noul număr tiuk

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: