Prima pagină > 1998, 1999, 2005, Experiment BdP, Gabriel Daliș, nr. 26 (Gabriel Daliş, din august 2010), povestea cărţilor > gabriel daliș – povestea cărților (experiment bdp)

gabriel daliș – povestea cărților (experiment bdp)

A venit Bacalaureatul şi plecarea la Iaşi, la facultate. Aici l-am cunoscut pe Lucian Vasiliu, am început sa frecventez cenaclul Junimea şi m-am împrietenit cu Daniel Corbu, care în toamna lui ’98 mi-a publicat la editura lui, Panteon, a doua mea carte, Întoarcere acasă (al cărei titlu trebuia să fie Brăţări, dar l-am schimbat pe ultimul metru), iar în decembrie ’99, Chip Împreună. Cărţile au venit ca două surori gemene sănătoase, după travalii intense.

În 2002 am ajuns în Bucureşti cu un postuniversitar la ASE. M-am dus de cîteva ori la cenaclul lui Marin Mincu, dar mi s-a părut inutil. Mi-am văzut de viaţă, mergând la Facultate şi la serviciu. Au fost ani grei, plini, munceam câte 12 ore pe zi, pe un salariu de nimic. Prin 2003 am reînceput să scriu, căutând într-o geantă foile cu însemnările din ultimii ani. Aşa a apărut, doi ani mai târziu, Copacul fără urmaş, o carte scrisă de mine pentru mine, dovada că precocitatea mea literară nu a fost un scurtmetraj de adolescenţă.

Copacul fără urmaş a fost reafirmarea încrederii mele în şansa poeziei pe care o scriu. Am avut nevoie de acea carte, altfel simţeam că înnebunesc. Singura carte care mi-a adus bucuria şi speranţa, de aceea nici n-am arătat-o nimănui. A fost o dragoste nebună, aproape incestuoasă, consumată pe ascuns, cu libidoul la cote invizibile.

Uneori simţeam că nu mai rezist psihic, stăteam pe marginea patului, îmi luam capul în mâini şi mă întrebam ce să mai fac. Am decis să aştept să treacă douămiismul cu care nu aveam nimic consangvin. Mă simţeam oribil când eram întrebat “mai scrii?” Adică mă vezi că mişc şi mă întrebi “mai trăieşti?”, mă vezi că mănânc şi mă întrebi “mai mănânci?”Am fost îngrozit, apoi distrat, mai apoi distant şi îngrozit iar. Cum închideam uşa, mă aruncam pe pat şi adormeam îmbrăcat şi încălţat şi fără speranţă.

Eu nu cred în poezie, eu iubesc poezia. Dacă aş crede în poezie, ar trebui să fiu poate supus şi mărturisitor. Eu iubesc poezia ca pe un adevăr infailibil. Iar adevărul ăsta nu se negociază, nici potriveşte. Oricât se va mai spune greşit că “adevărul e întotdeauna la mijloc”, scriind am învăţat că poezia este un adevăr cunoscut, iar atunci când un alt adevăr e trimis la mijloc, de fapt devine adevăr exclus din toate părţile.

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: