Prima pagină > 1996, Gabriel Daliș, nr. 26 (Gabriel Daliş, din august 2010), povestea cărţilor > gabriel daliș – „semnale de sâmbătă”: povestea cărții (experiment bdp)

gabriel daliș – „semnale de sâmbătă”: povestea cărții (experiment bdp)

Am debutat în septembrie 1996 cu Semnale de sâmbătă, o plachetă de versuri publicată la o editură obscură din Suceava, editura Licurici. Eu nu ştiam ce înseamnă o editură, un redactor de carte, un tiraj sau marketing cultural, în acei ani tenebroşi ai tranziţiei. Credeam că toţi scriitorii locuiesc la Paris, iar cărţile lor sunt parte a unei revelaţii care nu trebuie cunoscută pe deplin. Citeam foarte mult, mă însinguram şi scriam cu voce tare, spre disperarea mamei. Poemele urmau să fie testamentul meu rămas pe câteva file. Puteam jura că mor până împlinesc 18 ani. Scriam cu o sete nebună, din teamă, din disperare, cu convingerea că nimic nu se mai poate face pentru mine.

Moartea îmi intrase în cap din copilărie, de la mama. Eram în clasa întâia când mama, lungită pe pat, duminica, în timp ce eu îmi făceam temele, îşi punea mâinile pe piept să vadă din reacţia mea dacă o iubesc sau cât o iubesc. O zgîlțâiam bine, o strigam, începeam să plâng, ea se dezmeticea şi mă lua în braţe, umplându-mă de alinturi şi pupături pe care nu vroiam să le primesc. Treptat a început să-mi fie teamă de mama, jungian credeam că e posesoarea unor secrete periculoase.

Nu mi s-a părut o problemă dacă moare un vecin sau o rudă, ba mai mult, într-o plăcere aproape sadică, obişnuiam, câţiva ani mai târziu, să merg mai des la cimitir decât în orice alt loc. Era mai interesant să descifrez un catren ilizibil de pe o piatră funerară decât să merg la fotbal sau la cofetărie. Am fost foarte surprins când am citit că Cioran avea aceeaşi plăcere nebună să se plimbe prin cimitire, sa se joace cu vreun  craniu găsit sau să asiste când groparul săpa groapa mortului şi să dea o mână de ajutor.

Când am împlinit 18 ani, am fost cumplit de dezamăgit că nu am murit. Nu am dat nicio petrecere, chiar dacă presiunile colegilor ar fi trebuit să mă oblige la o mică tornadă. Eram cel mai mic din clasă şi toată atenţia era îndreptată spre 8 mai, ziua “Poetului.”

Partea bună a lucrurilor a fost că, începând din acea zi, nu mi s-a mai spus “Poetul”, lucru care mă enerva teribil, ci “Scârţarul” sau “Zgârciobescu”, porecle fără nicio semnificaţie pentru mine.

Povestea manuscrisului continuă cu vizita pe care i-am facut-o unui profesor de literatură română, domnul Vasile Rusu Varu, care conducea Cenaclul “Mitropolitul Dosoftei” din Suceava. El m-a pus în temă cu ce înseamnă viaţă literară, scriitori contemporani, Uniunea Scriitorilor, şi m-a încurajat să public o carte. La el în cabinet l-am cunoscut pe poetul Constantin Hrehor care, doi ani mai tîrziu, mi-a devenit profesor. Hrehor mi-a recomandat editura Licurici, acolo el îşi publicase volumul Ninsori providenţiale, cumnatul meu a venit cu banii, iar cartea a apărut aproape instantaneu.

Când am văzut cartea nu mi-a plăcut deloc, era prea lată. Mi-am făcut reproşuri, aproape  mi-am dat singur cu ea în cap. Dar a doua zi mi-a plăcut mult, am citit-o şi am fost convins că n-am greşit cu nimic.

A urmat lansarea la Festivalul Nicolae Labiş, apoi primele şase recenzii entuziaste şi detaliate. După câteva luni am primit premiul pentru debut, cu o introducere extrem de generoasă, “Societatea noastră (Societatea Scriitorilor Bucovineni) nu a mai dat un premiu pentru debut în poezie de 50 de ani, de când l-a luat Mircea Streinul…”

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: