Prima pagină > Cristina Ispas, nr. 23 (Cristina Ispas, din iulie 2010) > cristina ispas – fragmente dintr-un interviu inedit

cristina ispas – fragmente dintr-un interviu inedit

Ai terminat un doctorat pe „fenomenul poetic românesc postdecembrist”. Nu ţi se pare că, totuşi, poezia e supralicitată ca justificare colectivă (în contextul clar în care publicul poeziei e, cantitativ vorbind, limitat)? Pentru că nu cred ca poezia e o locomotivă în a promova scriitorii contemporani (a se vedea eşecul editorial major al acestei poveşti). De ce te-ai oprit la poezie şi ce dificultăţi reale ai întâmpinat cu acest doctorat ?

În primul rând, dacă pui problema aşa, ar fi trebuit să mă întrebi direct ce mi-a venit să fac un doctorat la Litere, pentru că, dincolo de orice temă, întreprinderea însăşi este falimentară (mai ales atunci când în cauză e cineva care nu-şi doreşte o carieră universitară). Odată ce te-ai angajat în aşa ceva, chiar nu văd care ar fi acele subiecte „magice”, „salvatoare”. Poate îmi numeşti tu câteva…

Da, sigur, nu există subiecte magice sau salvatoare. Dar că se face traseism literar cu ajutorul poeziei poate fi un subiect nu doar jurnalistic, dacă e să verificăm nişte scripte… În cadrul fenomenului literar postdecembrist, poezia a generat multe anomalii, mai ales editoriale, dar sigur că nu asta ne interesează prioritar acum (datele se prelucrează mai greu, dar indică şi următoarea constatare: prin poezie, impostura literară a căpătat aspecte nebănuite: cenacliadă, editoriadă, festivaliadă şi alte asemenea, dar și apariția pleșcarului literar, ca traseist emblemă).

E un act egoist, dacă vrei. Îţi alegi ce vrei să faci, din pură plăcere. Mai mult nu te interesează. E adevărat că mai departe poţi să ambalezi tema astfel încât ea să pară şi celorlalţi cât mai atrăgătoare şi mai interesantă cu putinţă. Şi am făcut şi eu asta, în momentul în care m-am hotărât să nu scriu despre „poezia română postdecembristă”, ci despre „fenomenul poetic românesc postdecembrist”, iar din perspectiva asta nu mai contează cât de supralicitată e tema, pentru că te poţi ocupa de însuşi fenomenul supralicitării, nu? Dar, ca să-ţi răspund punctual, nu, nu mi se pare că poezia e supralicitată. De altfel, chiar modul în care pui tu întrebarea arată clar cât de „supralicitată” este. Poezia funcţionează într-un spaţiu destul de restrâns, e adevărat, dar până la urmă nici proza contemporană nu stă chiar atât de bine. Cunosc destui oameni care citesc în mod constant proză (din aceia care nu se ating de poezie), dar care evită sistematic proza românească, citind exclusiv traduceri. De fapt, au impresia că nu s-a mai scris nimic bun la noi de foarte mult timp. Şi nu mi se pare nici că scriitorii sunt obsedaţi să promoveze poezia. Cel puţin eu n-am văzut aşa ceva. E adevărat că unii poeţi fac asta, dar pentru ei e absolut firesc, ce-ai vrea să facă? Părerea mea este că poezia ocupă în acest moment în societate exact locul pe care l-a ocupat dintotdeauna, n-avem de ce să ne panicăm.

Nici vorbă de panică. Mă bucur când aud un şofer care-mi spune că a scris poezie la viaţa lui şi s-a lăsat. Sunt zeci de bloguri de poezie, care mai de care mai personale, dar nu asta mă sperie (e natural să fie aşa), mă sperie rolul pe care scrisul poeziei la kilogram îl ocupă (cu două cărţi la purtător orice „poet” devine la fel de poet ca, nu ştiu, poeţii din manual, ca să nu dau nume). La acest „rol” de ascensor pentru glorii personale mă refer…

Poate a ocupat, într-adevăr, un loc mai important pe vremea trubadurilor sau pe vremea comuniştilor, dar trubaduri avem şi astăzi, numai că între timp am învăţat să facem clar distincţia între poezia din cărţi şi cea de pe scene, iar perioada comunistă a fost una total aberantă, nu intră în discuţie. În concluzie, cred că e şi multă isterie şi multă prejudecată, care nu folosesc nimănui, în toată povestea.

Consider că www.clubliterar.com a reprezentat măcar un 15% din ceea ce generic vorbind am putea numi generaţia 2000, un fel de aripă de dreapta a generaţiei (aş zice gherilă, dar mă abţin de la ironii suplimentare și stângace pe deasupra, simpla enunţare a clubului e, în ceea ce mă priveşte, suficient de ironică). Ce-ţi place şi ce nu-ţi place în acestă structură (de neomis, totuşi, dacă e să privim în ansamblu) ?

De când activez pe acest site, mi-am schimbat de multe ori părerea vizavi de ce ar trebui să fie el şi cum să funcţioneze. Până la urmă, pentru mine  nici nu mai contează ce nu-mi place acolo (de obicei nu e vorba de structură oricum, ci de câţiva oameni obositori, care sunt inerenţi oricărei structuri), contează numai ce-mi oferă şi mă interesează. Şi ajungem iarăşi la oameni, pentru că sunt câţiva acolo pe care îi apreciez foarte mult şi pe care nu-i întâlnesc (sau cel puţin nu la fel de activi) în altă parte. Într-un top personal www.clubliterar.com ar fi pe primul loc, în ciuda faptului că au existat perioade, unele destul de lungi, în care n-am mai avut pur şi simplu chef să deschid pagina.

interviul urmează să apară în Observator cultural

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: