Miruna Vlada – interviu cu Octavian Soviany

“Dacă aş avea 500 de cititori, aş fi mulţumit”

în „pana mea”, nr. 1, mai 2007

Octavian Soviany vorbeşte de multe ori la lansari de carte, scrie prefeţe, prezentări, într-un cuvânt vorbeşte mereu despre alţi scriitori. Cum e să vorbească despre el însuşi?
Nu sunt o persoană confesivă, mai mult decît atât, am oroare de confesiuni. Aşa că nu discut despre mine decât cu persoanele foarte apropiate. Şi în poezie mi-a fost foarte greu să vorbesc în mod direct despre propriile mele experienţe. Am preferat măştile, travestiurile, punerile în scenă, în sfârşit toată recuzita unui personaj pe care eu însumi îl suspectez adeseori de histrionism.
Dar vorbind despre alţii, aşa cum spui tu, vorbesc de fapt despre mine. Aşa-zisele mele cronici literare (n-am crezut niciodată cu seriozitate în vocaţia mea de critic) nu sunt decât nişte confesiuni deghizate, un fel de ecograme ale propriilor mele obsesii.


Care sunt poeţii de suflet pe care ai vrea să îi recuperezi din negura istoriilor literare, poeţii despre care nu se vorbeşte îndeajuns?
D. Iacobescu, simbolistul mort la 18 ani, autorul volumului Cvasi, un spirit crepuscular cu care cred că am destul de multe afinităţi.
Apoi, fireşte, Emil Botta, Radu Stanca – sufl ete histrionice şi bolnave de melancolie care se nutresc din otrăvurile perverse ale barocului.

George Almosnino – pe care l-am visat într-o noapte dăruindu-mi două fiole cu aur alchimic.
Dar mai ales poetul braşovean Darie Magheru, în a cărui garsonieră mi-am petrecut o parte din adolescenţă şi de la care am aflat enorm despre poezie. Darie a fost un spirit neliniştit, care a experimentat în toate direcţiile (poezie, teatru, roman), dar şi un mare nonconformist ale cărui vorbe de duh, care sancţionau prostia şi impostura, treceau din gură în gură pe vremea adolescenţei mele. De la el am învăţat că artistul trebuie să fi e întotdeauna un revoltat, să nu devină niciodată un complice al puterii, indiferent de natura acesteia.

Dintre autorii interbelici pe cine ai vrea să recuperezi în mod deosebit?
Astăzi intelectualul mediu are despre epoca interbelică o imagine impusă de istoriile literare ale lui E. Lovinescu şi mai ales G. Călinescu, dar şi de cenzura comunistă care a scos pentru multă vreme din circulaţie numele unor autori ca Nichifor Crainic, Radu Gyr, Horia Stamatu, Vintilă Horia, Ştefan Baciu, chiar Emil Cioran. Acestei imagini i se poate contrapune o alta, cel puţin la fel de verosimilă şi poate mai apropiată de sensibilitatea cititorului contemporan. O imagine care ar acorda mai multă atenţie autorilor avangardişti, ar accentua (să spunem) asupra aspectelor novatoare din poezia lui Ion Vinea, Tristan Tzara (poemele româneşti), Voronca, Emil Botta, Gellu Naum, Gherasim Luca, Horia Stamatu, Geo Bogza, ar sublinia apăsat regalitatea absolută a liricii bacoviene şi s-ar opri mai stăruitor asupra unor prozatori cu totul de excepţie ca M. Blecher sau Mateiu Caragiale.

Care a fost cea mai mare carte pe care ai citit-o (cantitativ)?
În căutarea timpului pierdut. O carte cu adevărat extraordinară pentru cine are răbdare s-o parcurgă în întregime.
Eşti profesor la Colegiul Naţional Mihai Eminescu. Ce-ţi place la elevii de liceu? Cum îi faci să citească?
Îmi place vitalitatea lor debordantă, din care uneori am sentimentul că mă hrănesc ca un fel de vampir. Cât despre citit – nu le impun nici un fel de lecturi obligatorii, dar le vorbesc despre cărţile pe care le consider esenţiale, mai ales despre romanele lui Dostoievski, încercând sa-i fac curioşi. Mulţi dintre ei încep să citească astfel din proprie iniţiativă.
Crezi că se mai poate vorbi în zilele noastre de „scriitori damnaţi” sau ei aparţin altor vremuri? Dacă da, dă-ne un exemplu.
Astăzi – nu ştiu, dar au existat până foarte recent. Exemple? Virgil Mazilescu, Mariana Marin…
Când ai scris prima oară teatru şi de ce?
Îmi doream să scriu teatru din adolescenţă, dar mi-a fost frică: nu ştiam dacă sunt în stare s-o fac. Apoi, prin 1984-85, într-o vreme cînd mă afundasem în lectura lui Platon, am scris pur şi simplu, fără nici un proiect prealabil, Strălucirea şi suferinţele filosofilor, un fel de satiră antitotalitară, fără nici o şansă să fi e reprezentată atunci. Eram de-a dreptul oripilat de aberaţiile comunismului paranoic al lui Ceauşescu şi aveam nevoie de nişte defulări pe care poezia nu mi le putea oferi.


Care dintre scriitorii români crezi că merită să ia Premiul Nobel? Tu ce-ai face cu banii?

Mircea Ivănescu, Paul Goma, Nora Iuga, Breban.
Ce-aş face cu banii dacă aş lua eu Nobelul? Mi-aş cumpăra o girafă albastră.


Care ar fi numărul optim de cititori pe care ţi-i doreşti?

Dacă aş avea 500 de cititori (ăsta e tirajul mediu al cărţilor mele) m-aş declara mulţumit.


În ce ţară ai dori să primeşti o bursă de creaţie? Pentru cât timp?
În Austria. Şase luni, cel mult un an. În ultima vreme sunt obsedat de Rudolf von Habsburg, un personaj extrem de controversat. Îmi doresc enorm să petrec cîteva ore la Mayerling.
Ce nu-ţi place la scriitorii „generaţiei 2000”?
Suficienţa. Şi faptul că unii din ei au început să dobândească ticurile batrânilor… devin tot mai intoleranţi şi tot mai reducţionişti.
De ce crezi în generaţia 2000?
Mi-a plăcut revolta lor, radicalismul cu care au venit în literatură. Din păcate au început şi ei să se îmburghezească. Nu m-aş mira să-l văd într-o zi pe Marius Ianuş profesor universitar… Am crezut mult în spiritul manifestului fracturist, dar mi-e teamă că generaţia 2000 n-a învăţat nimic din eşecul optzecismului… Oricum, după părerea mea, promoţia a început să dea semne de oboseală, iar ultimele debuturi sunt mai puţin convingătoare decât cele de acum 2-3 ani.
Crezi în instituţia muzei? Crezi că muza trebuie să se ridice la nivelul operei sau opera la nivelul muzei? Ce fel de muză solicită proza?
Am crezut totdeauna că în esenţa ei fiinţa umană e androgină, aşa că iau foarte în serios instituţia muzei. Ca şi un copil, un poem are nevoie, pentru a se naşte, de un tată şi de o mamă şi moşteneşte multe din trăsăturile părinţilor lui. Prin urmare, poemul seamănă întotdeauna, într-o oarecare măsură, cu muza care l-a inspirat.
Cât despre muzele prozatorilor… cred că sunt foarte atletice. Scrierea unui roman e în cele din urmă o probă de rezistenţă.
Te consideri un autor demodat?
Asta vor hotărî cititorii. Şi, în definitiv, cine stabileşte ce este la modă şi ce nu mai este? Constat că o carte atât de demodată în aparenţa, Dilecta, a fost neaşteptat de bine primită, atât de critici cât şi de cititorii obişnuiţi…
Ţi-ai obişnuit cititorii ca de la an la an să le oferi mereu altceva: mereu alt gen literar, alt stil, alt registru, alte mize. Dar când eşti de fapt tu însuţi?
Probabil, pentru că de la un an la celălalt sunt şi eu puţin altul. Nu cred că eul nostru este ceva dat pentru totdeauna, ni-l construim permanent, câteodată şi cu ajutorul scrisului… Sunt eu însumi în fiecare din cărţile mele, sau cel puţin aşa îmi place să cred.

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: