şerban axinte despre aida hancer (inedit BdP)

O naştere din absenţă

Aida Hancer a debutat în 2008. La vremea respectivă i-au ieşit de sub tipar, la o distanţă de doar câteva zile, două plachete de versuri. Aşadar,  prin Amadiada (Princeps Edit) şi Eva nimănui (Vinea) şi-a anunţat intrarea în literatură una dintre cele mai talentate poete de după 2000. Bineînţeles, prin recunoaşterea existenţei talentului nu propun o judecată de valoare absolută, pentru că, după cum se ştie, acesta nu reprezintă decât o condiţie necesară, primară, dar  insuficientă împlinirii demersului estetic. În cele ce urmează, voi încerca să disting acele elemente din scrisul Aidei Hancer, care mă fac să fiu foarte optimist cu privire la viitorul poetic al scriitoarei, fără însă a ascunde sub preş carenţele explicabile, fireşti ale prezentului.

Am ales să citesc volumele amintite mai sus ca pe o carte unică. Şi nu doar stilistica unitară sau micropoeticile complementare îmi justifică alegerea, ci însăşi ideatica ordonatoare – comună la modul profund celor două plachete – întemeiată pe motivul inepuizabil al dublului. Acesta apare în scrisul Aidei Hancer în mai multe variante, sub forma prezenţei „fratelui siamez” – proiecţie a sinelui în confruntare cu diferitele stadii de  asimilare şi decelare a realului şi sub forma absenţei unui determinant antropologic al Evei.

Trebuie să subliniez faptul că scriitoarea controlează bine registrele stilistice care guvernează toate segmentele – independente în primă instanţă – ce tind intermitent spre unitate. Ştie, de asemenea, să gradeze tensiunea lirică, să nu o expulzeze toată deodată, făcând loc, atunci când simte că este oportun, unor zone neutre de expresivitate. Amadiada se deschide astfel: „neavând în cine să lovesc/ am lovit în mine/ şi-am tras de mine/ ca un frate simamez care urcă pe cruce/ cu fratele lui/ şi nici aşa nu m-am despărţit/ de mine/ şi-aşa rămăsesem strânsă/ în acelaşi capăt de carne/ cu altcineva”. Aceste rânduri, dispuse cumva în afara cărţii propriu-zise, îşi află complinirea în mai multe poeme precum pilda bunului frate sau fratele meu siamez, acesta din urmă reprezentând sinteza unor fragmente lirice dispuse în subsidiarul altor texte: „fratele meu siamez umblă peste inima mea/ cu picioare de lut/ bea apă din casa lui Dumnezeu şi poartă strânse/ pe gleznă/ pieile duse ale lui Iov/ este fratele meu bun/ scos din noroi în vreme de sete/ dar umblând pe oasele umbrei/ cu spatele gol/ fratele meu siamez/ m-a urcat pe cruce/ trăgând din sângele meu sângele lui”. Fratele siamez nu e doar o proiecţie a sinelui, ci şi o cale de a fi întru Dumnezeu în mod direct. Fratele siamez e substanţa ce uneşte sinele uman de sinele superior, divin. Dar acest schimb de esenţe, „de glicemie” nu poate fi altfel posibil decât intermediat prin actul scrierii: „scrisul meu creşte din locul gol dintre Dumnezeu şi om/ schimb de glicemie/ scrisul meu creşte din plămâni cu sânge/ desenat cu creta/ o viaţă tristă cu labele întinse de-a lungul străzii”.

Un alt merit al liricii Aidei Hancer este acela al resemantizării şi revalorizării unor locuri poetice devenit prin exploatare excesivă (decenii de-a rândul) locuri comune. Ilustrativ în acest sens este textul intitulat drum 1. Pentru că este citabil în întregime, alegem să nu cităm din el deloc. Poeta are şi curajul sau inconştienţa de a se încerca în valorificarea unor teme majore ale umanităţii, cele de sorginte biblică. Riscă şi are de câştigat. Textele cele mai cursive, dar şi cele mai dense ale Amadiadei sunt  petru, ioan, luca ş.a, toma, exod, arca lui noe şi cântarea cântărilor. Mai puţin realizate sunt poemele ce comunică la modul explicit un crez. În mod paradoxal, teza lucrează în favoarea poetului, dar în detrimentul poeziei. Un poet poate ieşi din rând prin teza sa, dar valoarea lui se va distinge mereu în altă parte.

Motivul dublului se împlineşte prin al doilea volum, Eva nimănui. Se întregeşte astfel „ecosistemul” poetic. Poemul gemenii (final) e un răspuns-complinire pentru multe dintre textele din prima carte: „să fim ironici unul cu celălalt şi asta e-o formă de-a maltrata/ dexteritatea evei. imposibil de inventat ea s-a smuls dintr-un corp care/ nu era încă al ei. din glicemie a devenit nevoie/ din globulă o frică circulară. din eva nimănui a devenit/ femeia pentru care au refuzat caii să gonească primindu-şi numele/ împăcată cu sine eva a vrut un tunet apoi un fulger. zgomotul/ a impresionat-o încă de când era în el iar el în nimic (s.n.)”. Aşadar, pentru o înţelegere mai profundă a poeziei Aidei Hancer nu trebuie neglijate sintagmele-definiţie, recurente în multe fragmente lirice. Ele reprezintă tot atâtea chei de lectură. Dar autoarea ştie foarte bine că interpretarea înseamnă creaţie. Din acest motiv, ceea ce se instituie ca sens deschis are şi rolul de a potenţa insolubilul, care trebuie să rămână în proporţii variabile în orice text poetic.

Unul dintre cele mai bune poeme din carte, gemenii II este, în acelaşi timp, o interpretare a celorlalte: „femeia putea fi luată din femeie. şi din nou/ încă o lume în miniatură nesigură pe cele două picioare/ umplute cu vid/ într-un lut oarecare ea ar fi fost golul care contează golul/ în care torni apă şi sufli/ golul care oricând ar putea lua forma păcatelor tale…”. Geneza putea să se întâmple în mai multe feluri. Femeia putea să se nască din femeie, din bărbat, din vid. Lucrurile puteau să înceapă de oriunde. La originea tuturor lucrurilor putea să stea oricine. Oricine ar fi putut să îmbrace haina păcatelor încă neîntâmplate. Şi pentru că începutul putea să fie în atâtea feluri, el, începutul, rămâne mereu suspendat, lipsit de însuşiri. El, începutul, rămâne absent, ascuns în propria coastă. Cine din coasta cui se naşte? Ea, cea care a dat naştere lumii, s-a ivit din absenţă: „femeia putea fi luată din bărbat din greşeală/ un somn oarecare un vis oarecare şi un prim om care/ şi-a simţit stânga inimii/ sau dreapa mai uşoară cu un bulgăre de pământ/ femeia nu poate fi decât somnul bărbatului cu părul aproape lung/ şi mâinile sub cap. ea nu poate fi decât absenţa lui/ ceva ce creşte un timp în inimă/ se extinde apoi pe toată pielea/ şi se vindecă/ femeia e curajul care ne-ar face pe toţi să dormim şi să aşteptăm”. Astfel mi-ar fi plăcut să se termine poemul şi cartea.

Aida Hancer trebuie să mai înveţe să taie. Unele poeme suferă din cauza surplusului. Autoarea are tendinţa de a-şi prelungi discursul mai mult decât este necesar. Uneori poemul se termină, dar ea nu-şi dă seama şi continuă să scrie. De aici derivă unele carenţe. Dar ele sunt relativ minore în economia ansamblului. Oricum, poezia Aidei Hancer este convingătoare şi, foarte important, are spre ce să evolueze.

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: