Prima pagină > Andra Rotaru, chestionarul lui Mihail Vakulovski > andra rotaru şi chestionarul lui mihail vakulovski

andra rotaru şi chestionarul lui mihail vakulovski

Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

Am crescut la bunici la curte la Constanţa până pe la 4 ani, apoi toate vacanţele mi le-am petrecut acolo. Nici nu ştiu cu adevărat când am venit la părinţi în Bucureşti, îmi aduc aminte doar de un lift în care nu vroiam să intru pentru că tavanul său era acoperit şi nu vedeam eu soarele şi cerul Constanţei. Nu înţelegeam cum se poate sta sus şi nu pe pământ. Şi când copiii din Bucureşti mă chemau la joacă, deschideam uşa apartamentului de la etajul 6, crezând că dau în curtea bunicilor. Nu anunţam pe nimeni când plec, obişnuită să nu existe delimitări între casă şi grădină şi maidan. Mama îmi povesteşte acum că încerca să mă înveţe să cer voie să ies la joacă, dar ca un copil absolut liber până la venirea în Bucureşti, dădeam cu piciorul în uşă de supărare, neînţelegând de ce se face atâta tam tam pe ceva atât de normal. La Constanţa era o gaşcă de copii de vârsta mea şi o fată puţin mai mare ca noi ne iniţia în tainele competiţiilor sportive, jocurilor…Cel mi mult îmi plăcea când jucam “ţară, ţară vrem ostaşi”. Când mâinile celorlalţi se uneau şi îmi luam avânt ca să sparg acest zid de corpuri, senzaţia era extraordinară. Ca şi cum aveam o forţă specială în faţa căreia nu rezista nimic. Senzaţia asta am avut-o şi când m-am apucat să scriu….Mai îmi plăcea să-l aştept pe Omul negru la 12 noaptea, atunci când doar licuricii se mai vedeau în jurul felinarelor stradale. La Bucureşti s-au schimbat multe. Mai rămăseseră din mine sălbăticia şi bucuria, însă erau privite cu ochi neînţelegători, mi se stopa pe zi ce trecea pofta de copilărie şi de aventură. Am urât Bucureştiul şi toate schimbările, adormeam în fiecare noapte plângând, cu tata care-mi citea poveşti şi îmi promitea în fiecare zi că mă duce înapoi la Constanţa. Probabil că de atunci am început să nu mai cred în nimic din ce fac oamenii mari şi am rămas cu senzaţia că lucrurile se pot schimba într-o fracţiune de secundă, fără nimic care să le aducă cu adevărat înapoi.

În adolescenţă a fost foarte frumos, eram la arte plastice, era încă perioada hippie (sau se păstra la noi în liceu), aveam o gaşcă foarte mare, chiuleam periodic şi ne duceam în Lăptăria lui Enache, în Cişmigiu, la cinematecă (aveam intrarea gratis), în barul de la Arhitectură, de la Litere. După 2 săptămâni de liceu mama a fost chemată de urgenţă de diriginte pentru că aveam preaviz de exmatriculare. După asta am învăţat să-mi motivez absenţeleJ  Făceam parte dintr-un grup cu  foarte puţine fete şi mult mai mulţi băieţi, aşa că pe unde mergeam ne simţeam importante. Aveam de fapt mai multe găşti, atunci oamenii erau mult mai nepăsători, nu ţi se întâmpla nimic rău…jocurile adolescenţei erau călătoriile, descoperirile şi seducţia, primele emoţii, taberele, primele îndrăgostiri. Îi priveam pe cei din jur cu un ochi atent la detalii care mă fascinau: degetele, ochii, părul, vocea. Şi modul de viaţă de atunci când, dacă te duceai la munte pe viscol, părinţii te credeau la mare, dacă mergeai la Sighişoara la festival…erai în cu totul alt loc, dacă te duceai la mare erai cu siguranţă în Bucureşti (am lipsit o dată de dimineaţa până noaptea spunând că mă duc să pictez prin parcuri, alteori spuneam că mă duc la liceu şi apoi la nocturnă, la patinoar). Era bine că nu erau încă telefoane mobile şi puteai da telefon când aveai chef. S-au înzăpezit o dată trenurile când făceam o astfel de escapadă şi era să mă dau de gol. Şi era perioada când rula fimul The Doors, care mi-a schimbat viaţa. Tocmai treceam din clasa a 8-a în clasa a 9-a şi eram într-o tabără la Sângeorz Băi. Acolo am întâlnit persoanele care, ca şi mine, ascultau Doors şi erau din Constanţa mea. Au nimerit în căminul unde eram noi cazaţi pur întâmplător, traseul lor montan fusese bruiat de o furtună. Şi au stat cu noi, cei din tabără până la sfârşitul ei. Am început să scriu sub influenţa noutăţilor, mă trezeam la viaţă. Eu aveam 13 ani, aceşti călători 21. Era o diferenţă mare, dar e bine când lucrurile minunate vin când eşti la început de drum, când te uiţi la celălalt cu o siguranţă inconştientă, fără frică, când îl urmezi pentru că ştii că acela e şi drumul tău.

Când te întâlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

Primii prieteni/e au plecat. La Constanţa, pe strada unde am copilărit nu prea mai sunt aceiaşi oameni ca pe vremuri. Prietena cu care stăteam ore întregi pe gard făcând schimb de experienţe “agrare” de la furnici, pătrunjel, viţă de vie s-a căsătorit şi s-a mutat din Constanţa. Cu prietenii din liceu nu m-am mai văzut de foarte mult timp, nici nu am reuşit să ajung la întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului…Dar pe ei i-am lăsat să dispară încet din mine pentru că, renunţând la artele plastice, nu am mai suportat nimic din ce m-ar fi legat de viaţa aceea. Nici mirosul de culori, nici experienţele de atunci. În general, când mă îndrept într-o direcţie nu mai întorc capul. Cea mai bună prietenă, însă, există de când aveam 6 ani. Am făcut aceeaşi şcoală generală, locuiam una lângă alta, apoi ne-am regăsit una pe alta la facultate. Nu se schimbă nimic între noi două, nu ne înstrăinăm, şi, aşa cum există câteva mari prietenii de-a lungul vieţii, cu ea m-am găsit uşor şi repede. Probabil că fidelitatea mea în relaţiile cu ceilalţi conţine o mare doză de bungee jumping. Fie mă arunc de tot, fie abandonez traseul, fie persoanele pe care ar trebui să le întâlnesc încă nu au apărut. Nu e nici o diferenţă majoră între iubire şi prietenie. Şi prietenia parcurge aceleaşi cicluri…indiferent că e cu o fată sau cu un băiat, şi se poate stinge.

Prezentul şi prieteniile sunt confuze. Nu cred în prieteniile dintre fete şi băieţi, aşa cum nu cred că dintr-o amiciţie se poate naşte şi altceva. Atunci când ceva stopează acea aruncare, bungee jumpingul de care vorbeam, mai bine mă retrag. Am văzut demult un film şi era o frază foarte frumoasă, nu ştiu dacă o pot reda exact: nu merită trăite prieteniile sau iubirile mediocre. Şi nici la înmormântări nu merg, pentru că adevăratele iubiri nu închid ochii. Unchiul  e deja dispărut de 8 ani pe mare, iar la bunici nici nu vreau să mă gândesc că se vor duce. Mai demult am văzut cum, într-o biserică, o fetiţă de vreo 5 ani se juca în nisipul cu lumânări pentru vii şi morţi. Îi încurca. Mi s-a părut cea mai simplă declaraţie de reversibilitate şi magie.

Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

Cred că tenisul de câmp. M-am înscris la nişte cursuri de tenis prin clasa a 7-a, când îmi plăcea de Stefan Edberg, dar nu m-a ţinut mult…o singură vară. Când eram mică mă rugam de părinţi să mă dea la gimnastică, pentru că aveam cărţi şi poze cu Nadia şi o imitam. Am crezut la un moment dat că dacă voi reuşi să fac sfoara, voi fi fericită. Când am reuşit să o fac, l-am chemat pe tata să-i arăt şi mi-am dat seama că fericirea nu există, că mereu vreau şi altceva. Au urmat statul în mâini, apoi săriturile…mereu mi-am dorit să mă arunc în apă de la înălţime. Încă nu am făcut asta.

Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

Păi…nişte personaje se îndrăgostesc de alte personaje şi apoi de altele. E o îmbâcseală ca la tragerea cu puşca. Ţinta stă nemişcată şi e asaltată de tot felul de binevoitori, care dacă o văd acolo, în faţa lor, cred că o vor ciurui.

Dar de altfel în Spania, când eram în vacanţă anul trecut, am tras atât de bine eu însămi cu puşca încât am câştigat un ursuleţ de pluş pe care vroiam să i-l dau Norei pentru că ursuleţul avea o hăinuţă de austriac şi o caschetă roşie.

Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

La întrebarea asta pot să răspund fără să stau pe gânduri. Mă bate gândul de mult timp să merg prin lume şi să am grijă de animalele din adăposturi sau rezervaţii. Şi casa mea devenise un fel de spital pentru animale  la un moment dat…ceea ce nu îi încânta pe ceilalţi locatariJ

Ce sentimente/stări te enervează?

Mă enervează când cei din jur fac nişte lucruri pe care eu nu le-aş face, şi când starea aia călduţă de “whatever” tot pe mine mă apasă. În general victima e mai traumatizată decât “călăul”, mi s-a mai întâmplat. Şi atunci prefer să tac mult şi bine. E complicat pentru că nu am chef să judec, şi las dezamăgirea să-şi facă de cap. Până la urmă trec toate, chiar dacă mai tai de pe lista de prieteni diverse persoane sau întâmplări. Nu suport nici explicaţiile, nici îmbâcseala, nici vulgaritatea unei discuţii care ar strica şi ce a mai rămas din persoana respectivă, de exemplu. Până la urmă lucrurile cu adevărat importante se întâmplă şi rămân, chiar dacă nu cum vrem noi.

O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

Copiii se bucură de foarte multe lucruri. Eu mă bucuram când unchiul meu Aurel prindea vreo furtună pe mare şi îmi povestea despre ea, la bunic mă bucuram când îmi povestea despre cele 2 gloanţe pe care le-a primit în cel de-al 2-lea război mondial. Până când o să am eu copii, poate se întâmplă ceva demn de povestit lor.

Păi cred că i-am surprins de multe ori pe părinţi, pentru că mereu se aşteptau să fac ceva şi făceam altceva. Îi zăpăceam cu hotărârile mele bruşte, când intuiţia mă făcea să mă arunc cu capul înainte. Dar acum, când mai am iniţiative care par irealizabile deja zâmbesc…ştiu că se vor îndeplini. Probabil au ceva capricornii inuman în ei, care îi ghidează către zone la fel de bizare, dar minunate.

Dacă ai cânta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cânţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

Nu poţi să faci predicţii când nu ai experienţa de viaţă necesară şi nu ai trăit pe viu şi pe de-a-ntregul nici sărăcia maximă. Aşa, vorbind, toţi suntem foarte generoşi şi foarte răbdători…Puşi în situaţii de genul, nu ştiu câţi ar mai face ceva. Nu ştiu ce n-aş accepta ca scriitor. Există mereu posibilitatea să refuzi să te “bagi” în ceva, când propunerile vin din partea altora. E mai grav când nu mai poţi să fii corect cu tine. Restul sunt bălării.

Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decât cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

Dar cum aş şti că nu-l merit? Asta e porcăria cu lumea scriitorilor. Şi chiar dacă cea mai bună preietenă ar lua un premiu mai mare, nu e “vina” ei. M-aş bucura…de fapt s-a şi întâmplat. Nu cuantific simpatiile în funcţie de “dă-mi şi mie”.  Dar în general, ţi se spune cu multă bunăvoinţă (venită tot din partea prietenilor literari) că mereu merită alţii şi alţii şi trebuie să dai explicaţii pentru lucrurile care ţi se întâmplă. Ar trebui să înveţe şi oamenii să se bucure de ceea ce primesc, nu să cârcotească tot timpul. Şi până la urmă roata se schimbă mereu. Vezi topurile revistei 22, de ex. Ce e anul acesta, nu mai e la anul şi tot aşa. O să ajungem să scriem pentru premii, cum spunea o dragă critic literar, care n-a fost însă în stare să urmeze acest model pe care-l proclama.

Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

Mâncând Similac când eram mică.

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: