Dumitru Bădiţa – chestionarul lui Mihail Vakulovski

Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

Sincer, cel mai mult îmi plăcea să mă joc de-a mama şi de-a tata cu fetele din vecini. Uneori, mă mai jucam şi de-a chirurgul şi pacienta: simulam  operaţia de apendicită. Ne mai jucam şi de-a mortul. Repetam tot ceea ce vedeam sau ştiam că li se întâmplă adulţilor. Această frenezie a imitaţiei ducea uneori şi la mici catastrofe: un băiat a văzut la o rudă cum se pârleşte porcul cu ferigă uscată şi când a ajuns acasă a aprins o grămadă de ferigă şi a incendiat şopronul. Mai erau şi filmele care ne influenţau jocurile. Chiar era să-mi rup gâtul când am sărit într-o râpă, fiindcă văzusem secvenţa aia din Pintea Viteazul, când se aruncă haiducii în prăpastie să scape de soldaţi. Aş vrea să o mai aud pe bunica din partea tatălui spunându-ne că la televizor nu e nimic adevărat, că oamenii aceia, chiar şi Ceauşescu,  nu sunt decât nişte păpuşi de cauciuc făcute de ţigani.

Când te întâlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

M-a obsedat cândva o relatare a lui Borges. El spune că, întâmplător, s-a întâlnit în tren cu un prieten pe care nu-l mai văzuse de multă vreme şi, în loc să se obosească reciproc cu evocări, au discutat despre fleacurile zilei. În România cred că e imposibilă o astfel de situaţie. Orice revedere e, în mare parte, o bârfă la timpul trecut. De aceea întâlnirile între vechi prieteni sunt de regulă non-proiective şi duc la beţie.

Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

Mi-ar plăcea să joc tenis de câmp.  Ştiu, e sport de snobi, dar nu trebuie să joci într-o echipă, decât cel mult la dublu, şi nici să fii puternic fizic, numai rezistent, dar asta e altceva decât să cari pumni de exemplu. Mă uit cu plăcere la ciclism, mai ales când prind marile tururi. Habar nu am cine sunt competitorii, dar ceea ce mă interesează sunt imaginile din afara traseului surprinse inevitabil de camerele care îi urmăresc pe concurenţi. M-am uitat odată la un concurs în Pirinei şi am fost atent la acele imagini secundare, la backgroundul geografic al cursei,  şi pot să pretind că ştiu cum arată Pirineii mai bine decât dacă aş fi văzut un reportaj turistic.

Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

Iată o întrebare la care îmi e foarte uşor să răspund: nu am creat niciun personaj, deci nu aş avea pe cine să pun să facă în locul meu ceea ce eu aş refuza sau nu aş fi capabil să fac. Dacă totuşi…Cred că l-aş pune să dreseze comandouri de câini maidanezi care să lupte pentru cauze juste.

Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

Am crezut că silvicultura mă va face fericit. La sfârşitul liceului am abjurat. Am avut un scurt moment mistic, mă visam studiind cărţile sfinte într-un crâng de platani. Am ajuns jurnalist în România. Cred că m-am înţelepţit puţin. Nu mai aspir ca profesia să mă facă fericit, doar încerc să pun lucrurile într-o relaţie corectă şi când reuşesc asta mă mulţumeşte. Ca să nu crezi totuşi că am fentat întrebarea, recunosc: aş vrea să fiu oenolog, să degust vinuri, toate vinurile pământului.

Ce sentimente/stări te enervează?

Mă enervez că mă enervez. Aş vrea să fiu placid şi să manipulez oamenii într-un sens bun, chiar dacă „sens bun”, cu excepţia domeniului rutier, poate fi o sintagmă dubioasă sau perversă de-a dreptul. Cel mai mult mă enervez însă atunci când nu ştiu să aleg, să iniţiez un proiect, să mă implic, să pot spune la final: „vedeţi, asta e opera mea!” Îmi asum caraghioslâcul de a formula asta a la Cioran: îndur mental condiţia unui demiurg plin de mânie că nu găseşte ideea şi planul unei cosmogonii.

dumitru-badita-foto-un-cristian

O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

Mai bine încerc să-i conving să nu fie frustraţi că tatăl lor nu are stofă erou. Am momente însă când nu mă predau laşităţii. Cînd îi bucuram pe părinţi? Cred că atunci când luam premiul I. Tatăl meu a fost şofer la întreprinderea forestieră, mama e casnică ( am scris ceva despre ea în „Poeme prerafaelite” ) şi cred că se simţeau tare mândri când mă vedeau urcând pe scenă alături de copiii notabilităţilor locale.

Dacă ai cînta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cînţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

Îmi e greu să îmi imaginez un rocker sau un jazzman trecând la manele, fie şi în numele datoriei sacre de a supravieţui. Mai degrabă s-ar apuca de altceva şi nu neapărat din dispreţ, ci fiindcă structural nu s-ar adecva la manea şi la publicul ei. Ar putea cânta o manea două, dar nu un repertoriu şi nu ar sta sub ploaia de bancnote, fără să se teamă de schizofrenie. Rapsozii Cântării României au dat-o pe manele mult mai uşor. De fapt, şi o parte din publicul lor a făcut asta. Mie nu îmi plac manelele, dar nici nu sunt foarte pornit împotriva lor. Numai să nu mă obligi să le ascult.  E de reflectat  de ce nu auzim Bach dat la maximum, în apartament sau în maşina oprită la semafor.

Ce nu aş face ca scriitor? Nu aş publica texte de care presimt că mai târziu s-ar putea să-mi fie ruşine. Se întâmplă însă să îţi fie ruşine mai târziu de unele texte, dar măcar ai scuza că la publicare ai crezut în ele.

Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

Aş respecta decizia juriului şi nu l-aş refuza. Dincolo de premii, cam ştim fiecare cât face celălalt. Mă număr printre cei care cred că un premiu nu te face scriitor mai bun, ci scriitor mai puţin sărac, dacă sunt şi bani la mijloc, dar şi scriitor mai cunoscut. Mai bun,  nu.

Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

Chiar, ce sunt acum? Un bărbat de 37 de ani, cu probleme stomatologice şi cu tâmplele deja grizonate. Şi ce mai sunt? Un reporter şi un poet în România post-comunistă, probabil un reporter şi un poet de locul trei sute. Cum am ajuns aici? Desigur, prin muncă şi tenacitate, reuşind să răspund adecvat provocărilor societăţii de astăzi. Sau tu de fapt m-ai întrebat cum am ajuns un repondent al chestionarului tău? Sper că l-am luat îndeajuns de în serios.

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: