Radu Vancu – chestionarul Mihail Vakulovski

Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

radu vancu, 2008Nu cred că aveam vreun joc preferat, nici în copilărie, nici în adolescenţă, întrucât eram excesiv în toate: odată ce începeam vreunul, nu mă mai opream, îl jucam de dimineaţa până seara, l-aş fi jucat şi noaptea, dacă Cei Mari n-ar fi ieşit la geamuri să ne strige la culcare. Că era vorba de fotbal, miuţă, tenis cu piciorul, baschet, v-aţi-ascunselea, prinselea, pac-pac (cu tuburi sau cu pistoale cu apă), castel, ţări, şencăl, lapte gros, capră nouă, flori-fete-şi-băieţi-melodii-sau-cântăreţi, cărţi (cu animale, cu maşini, kems, renz, şaişase, şapte-prinde), furatea (de cireşe, pere, căpşuni, struguri, mere), dat cu bicicleta, şah, table, dame, nemţească, hambărmeci, ping-pong, avioane, ics-zero, fazan, riţi-piţi – toate erau egal de hipnotice. Acum, dintre toate astea, singurul pe care-l practic, aproape zilnic, e şahul. Care mă prinde la fel de tare, aş fi în stare să joc zeci de ore la rând, dacă n-aş avea nimic altceva de făcut. Prietenii din tabăra de la Săvârşin din 2008 ştiu că nu exagerez.

Când te întâlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

Primii prieteni… Cine erau ei? Cei din clasele I-IV, din inenarabilul cartier Valea Aurie, care, în ciuda numelui, numai bazin orografic nu era? Aveam chiar şi un frate de cruce, Del, dar nici măcar pe el nu l-am mai văzut din 1988, de când am terminat clasa a patra şi m-am mutat în alt cartier, Terezian, şi despre care am auzit doar că ar fi ajuns din şef de băieţi de cartier (eu eram adjunctul lui şi eram mândru de asta ca de un titlu nobiliar suprem) respectabil absolvent de penitenciar. Cei din clasele V-XII? Unul dintre ei, tot un fel de frate de cruce, e în State, doctor în fizică atomică, căsătorit şi naturalizat for good; altul e în Londra, inginerizat definitiv; cei rămaşi în ţară au alte vieţi, în care miile de ore petrecute de noi împreună între 10 şi 20 de ani, cu toate cele tragice şi sublime ale lor, par doar un paragraf bifat pe foaia de parcurs. Cei din crama „Naţional” de pe Podul Minciunilor, cu care descopeream cu fascin şi cutremurare Nostalgia lui Cărtărescu, poemele lui Ioan Es. Pop şi Cristian Popescu – adică Literatura? Nici cu ei nu mă mai văd decât rar, o dată sau de două ori pe an, întâmplător, şi nu apucăm să stăm de vorbă, iar dacă totuşi vorbim, evităm să pomenim despre vechea noastră pasiune, ca să nu se vadă ce s-a ales de noi. Aşadar, scurt spus, cu primii prieteni nu mă mai întâlnesc deloc, şi nici nu sunt sigur de fapt că m-am întâlnit vreodată.

Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

Îmi plac şahul, baschetul şi fotbalul, fără să pot alege între ele. Pe ultimul nu-l mai joc cu plăcere, pe primele două le-aş juca fără încetare, dar timpul nu mai are răbdare. Sunt mort după tenis, deşi n-am pus în viaţa mea mâna pe o rachetă, însă Federer m-a convins că un Pascal născut în vremea ecranului global şi închis punitiv în casă ar redescoperi, uitându-se pe Eurosport, nu numai elementele lui Euclid, dar şi axiomele geometriilor neeuclidiene. E o variantă mai fizică a şahului, de fapt.

Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

Acum, eu nu prea sunt autor de ficţiune, ci de poezie – personajele poartă, adică, numele prototipurilor din viaţa reală şi fac exact ce fac şi acelea, nici mai puţin, dar nici mai mult. Aşa încât personajul al cărui hipotext sunt a făcut exact ce am făcut şi eu, şi viceversa. Sunt de un realism pe cât de robace, pe atât de tenace, ce mai…

Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

M-aş simţi tare bine dacă ar fi să fiu Porthos. Nu ştiu dacă-i o meserie, dar vocaţie pentru prostia lui luminoasă sigur se cere.

Ce sentimente/stări te enervează?

Mă enervează să fiu enervat. Mă enervează la fel de tare extrem de rarele momente când sunt pe cale să mă simt om bun. Am însă o tehnică aproape impecabilă pentru a evita asemenea circumstanţe.

O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

M-aş lăuda juniorului Sebastian cu faptul că am reuşit să dezamorsez trei racheţi pe o terasă din centrul Iaşului vorbindu-le despre poezie şi recitându-le poezii – Dan Sociu şi Bogdan Creţu pot depune mărturie că aşa a fost. În ce-i priveşte pe ai mei, ultima dată când ţin minte că s-a bucurat tata a fost când am băut zdravăn, numai noi doi, singuri în casă, cinci jumătăţi de lichior (era cu puţină vreme înainte să se spânzure, cu vreo două luni sau cam aşa ceva), şi a doua zi m-a strâns în braţe, spunându-mi că era mândru că nu vomasem. Mama, pe de altă parte, era mândră că luam premiul întâi în faţa unei nesuferite de familie bună, aflată în graţiile dirigintei (şi fata, şi familia). Acum înţeleg că cele viscerale mi se trag de la tata, iar cele livreşti, de la mama.

Dacă ai cânta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cânţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

N-aş accepta. Ştii tu vreun cântăreţ de rock sau jazz foarte bun care să fie într-adevăr foarte sărac? Eu nu. În plus, am cunoscut sărăcia – nu am fost chiar foarte sărac, n-am fost homeless, de exemplu, însă au fost zile în care singurele lucruri comestibile din casă erau pâinea şi ceapa. Şi erau zile frumoase, de altfel. Aşa că sărăcia nu mă sperie. Iar ca scriitor, n-aş accepta nici un fel de comandă socială. De nici un fel, nici măcar să scriu pentru scopuri caritabile. Scriu ce vreau, când vreau, cum vreau. Bine sau prost, cum o ieşi, dar fără vreun contract social.

Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decât cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme), ce ai face?

În primul rând, dacă tipul de pe locul doi e prietenul meu, înseamnă că şi lui i se rupe de premii, aşa că n-are cum să se şifoneze. În al doilea rând, în situaţia în care aş lua vreun premiu, oricum nu l-aş merita, aprioric; dar asta nu m-ar împiedica să-l accept – de teamă că, refuzându-l, aş putea să par modest. Adică aproape bun – şi nu-mi permit să mă simt bun. Mă enervează, am spus deja mai sus.

Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

Întrebarea asta-mi aminteşte de deviza favorită a lui Nietzsche: „Devino ceea ce eşti!”. Eu n-am devenit de nici un fel, deci nu sunt nicicum, nici aşa, nici altminteri. Aşa că nu am nici un fel de poveste înţeleaptă, demnă de a fi cusută cu acul în colţul ochiului, cum se spune în cartea celor O mie şi una de nopţi. Halimaua mea e departe de a fi exemplară. E reconfortant să ştii că nu trebuie să te gândeşti la modelul pe care l-ai reprezenta – de fapt, e reconfortant să nu gândeşti. Uite, ăsta ar fi răspunsul cel mai cinstit: am trăit fără să gândesc. Cerul înstelat deasupra şi legea negândirii în mine. Nu gândi – ăsta e imperativul meu categoric.

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: