Cristina Ispas despre Teodor Dună

Doar liniştea

După ce recompune, în Trenul de treieşunu februarie (Vinea, 2002), o lume narcoleptică, care se mişcă lent undeva în subteranele vieţii, oscilând între fraza lungă, calmă, a poeziei lui Mircea Ivănescu şi discursul poetic uşor mai sincopat al lui Ioan Es. Pop, în Catafazii Teodor Dună îşi exploatează cu mai multă siguranţă propria voce, împingând în faţă un personaj care apare numai episodic în Trenul de treieşunu februarie, ca de exemplu aici: ”era decembrie la televizor spunea c-o să fie mai frig ca niciodată / ne ziceau să ne acoperim feţele să nu ieşim din casă / să nu deschidem uşa nimănui să nu / am închis televizorul aveam temperatură 41 cred că transpirasem începusem să râd / m-am dus la fereastră geamul era îngheţat am auzit afară cum plouă / am zis ”n-are cum” erau şi păsări poate nu era / decât frigul / poate d-asta televizorul porni singur arăta oameni îngheţaţi / scoşi de sub zăpadă oraşe îngropate râd”. Personajul pare să fie un fel de idiot dostoievskian adaptat la poezie (şi, bineînţeles, la cu totul alte premise istorice), o fiinţă hipersensibilă, candidă, inocentă, un nebun pe care cei din jur îl investesc uneori cu calităţi de profet.

Punând sub semnul unei disfuncţii (catafazia), pe care o şi defineşte în prealabil, cel de-al doilea volum de poezie al său (Catafazii, Vinea, 2005), Teodor Dună îl pune de fapt sub semnul acesta: tama-tama. Nu se ştie de la bun început ce este tama-tama, una dintre repetiţiile preferate (un fel de talisman) ale personajului-copil care, dus la specialist, este diagnosticat cu catafazie – o boală a vorbirii care constă în repetarea mecanică a aceloraşi fraze sau cuvinte. Deşi autorul nu „traduce” niciodată acest refren incantatoriu, este lesne de indentificat aici un joc de cuvinte pornind de la binomul originar tata-mama. Disfuncţia îl aruncă pe copil într-o lume în care toate reperele pier, într-o lume căzută în incoerenţă. Teodor Dună resimte, la fel ca şi Dan Coman, şi la fel ca toţi expresioniştii, sciziunea dintre el şi lume, detracarea care s-a instalat chiar începând cu mediul protector al familiei, săpând leziuni din ce în ce mai adânci în rana deschisă de eterna traumă a naşterii: ”vine o vreme când trebuie să te rupi de mama ta ca şi cum ai tăia / adică întind mâna spre ea şi mâna se întâlneşte cu părul ei / şi părul ei e ascuţit şi mâna se taie în părul ei”. Imaginea este de o tristeţe covârşitoare, amintind de copacul dintr-un poem al lui Brecht, care se lăsa măcelărit la apus de aripile ascuţite ale vulturilor. Tăierea cordonului ombilical produce aşadar, în acelaşi timp cu despărţirea ireversibilă, şi o fisură pe creierul crud al copilului.

Dacă în Trenul de treieşunu februarie, pământul era elementul principal, în Catafazii este introdusă în scenă marea: ”ascund o mare fără uscat şi fără nici o apă sub piele / o simt lovind încet dinăuntru. / e bine. stau nemişcat în pat învelit în pânze umede, / într-o rochie albastră şi-l aud strigând / <<din noaptea asta n-o să mai ieşi.>> e foarte bine. / aştept ziua care n-o să mai vină./ pentru asta am saci de păianjeni în burtă. ei vor afară, / eu la trei metri sub mine. acolo e cald, e linişte, / e o mare fără uscat şi fără nicio apă”. Nu este însă vorba despre o mare obişnuită, ci despre o mare interioară, ”fără uscat şi fără nicio apă”, asemănătoare mlaştinii lui Gottfried Benn: ”o mare fără niciun uscat şi fără nicio apă / mă acoperă ca un mâl”, numai raportul fiind uşor inversat, pentru că, dacă la expresionistul german, mlaştina era cea care primea trupul (în moarte), aici lucrurile se petrec invers:  ”în fiecare noapte îmi iese din burtă / cineva umed şi rece”. Lupta se va da de-acum mereu între cel mort şi cel viu: ”un corp care seamănă bine cu mine îl tot ascund /în cearşafuri / e corpul mort de sub pat”, cele două corpuri (cel mort şi cel viu) condiţionându-se reciproc: ”el e căzut între pat şi perete. tuşeşte. şi cu cât el, cu atât eu / încep să ştiu să mă ridic şi să umblu mai bine prin cameră”. Dintre cele două trupuri, cel adevărat nu va putea fi decât cel mort, moartea fiind cea adevărată în raport cu viaţa, din moment ce dincolo de ea nu mai poate exista nicio altă limită: ”ziua a răsărit şi o pasăre neagră / s-a lovit de geam aducând frig / şi adevăratul trup s-a ridicat dintre noi / şi a început să meargă spre uşă”. Înţegerea acestei fatalităţi, nu înseamnă însă că cel viu se va resemna în faţa morţii. Atenţia care se concentrează de multe ori într-un punct, care rămâne agăţată de un anume gest sau imagine, despre care se sugerează că are o importanţă vitală, esenţială, dar fără ca semnificaţia să fie dezvăluită vreodată, sugerează totuşi o luptă, o retragere din faţa grozăviei adevărului, înţelegerii, cunoaşterii, o spaimă de orice nouă revelaţie: ”la buzele mele, la braţele mele place păpuşa să nu fie vie, / să nu dea din pleoape, să nu zică TATA, să fie / cea mai moartă păpuşă. ne-am îmbrăcat frumos. tata a rămas / gol lângă fereastra deschisă, cu rochia albastră / aruncată peste el. mama a zis <<nu mai ai nevoie de rochia ta / albastră.>> eu am plâns, n-am simţit moartea lui / decât când mama a zis <<să dăm / cu fard pe ferestre până n-o să se mai vadă nimic afară>>”. Dacă în Trenul de treieşunu februarie, pământul simboliza moartea prin care lumea se mişca ca în somn, într-un fel de linişte, marea din Catafazii pare să simbolizeze un blocaj traumatizant la graniţa dintre viaţă şi moarte, coincidenţa de fapt a vieţii şi amorţii, ca şi cum lichidul amniotic este deja umplut cu pământ.

În acest univers închis, sufocant, circumscris cercului familial, atins ca la Cristian Popescu de moarte, mama îşi iubeşte mai mult moartea (simbolizată de crini, ca şi la autorul Artei Popescu), decât pe tatăl copilului: „mama îşi iubeşte crinii mai mult decât pe tata. / ea nu-l lasă pe tata să râdă lângă florile ei. /are cei mai mari crini din lume. au atins de mult tavanul. / mama îmi spune că moartea e o cameră plină de crini / care au atins de mult tavanul”. Într-un alt poem, mama pleacă să aducă ”ziua care nu mai vine”. Mama este cea care deţine puterea deopotrivă asupra vieţii şi asupra morţii. De aceea naşterea va coincide întotdeauna cu începutul morţii, de aceea moartea va fi mereu o „prezenţă” din ce în ce mai puternică, în toate experienţele vieţii, de aceea iubita va fi şi ea la fel de moartă: ”mai târziu am intrat în apă după ea / am apucat-o de păr / am târât-o la mal şi ea şi-a deschis ochii a zâmbit / n-a vrut să ştie nimic de înecat / am crezut că n-o să te mai găsesc niciodată / mâinile ei încleştate în hainele mele / am crezut că / şi eu îi spun unde ai fost te-am căutat şi n-am găsit nimic / şi ea plânge şi zice / iart-o pe silvia te roagă silvia s-o ierţi şi să ştii / că atunci când n-o s-o mai vrei pe silvia / ea o să vrea cerul / şi cerul o s-o vrea pe ea / şi-o să ridice buzele spre el / şi el o să-şi întoarcă buzele spre ea / şi-or să se sărute cu cel mai lung sărut”. Umbra morţii înaintează din ce în ce mai sigur în univers, ridicându-se din noapte, până când atinge chiar lumina soarelui: ”în alte seri un alt soare / care străluceşte mai puternic. / nu ca un far / ci ca o lumânare ce se stinge. (…) / abia se mai ţine / să nu cadă pe podea”. La fel ca la Ion Mureşan, galbenul soarelui devine unul neluminos, care are aspectul cărnii bolnave: ”soarele se izbeşte cu putere de fereastră. /geamul se înnegreşte, se-ndoaie pe la margini. / e un soare veşted, / de toamnă. are o lumină moale şi înşelătoare, de / parcă afară ar sta să plesnească o imensă / carne galbenă, bolnavă”.

Şi totuşi, în ciuda morţii care a luat cu totul în stăpânire viaţa, finalul Catafaziilor pare să fie unul într-o stranie cheie optimistă: ”şi afară e un soare orbitor şi tu îi ridici obloanele / şi toate camerele se umplu de o lumină caldă / şi nu e nimeni aici, / ci acolo. precum ceaţa ridicându-se / din acele dimineţi, / nu e nimeni aici./ e doar liniştea”. Ca şi cum poetul ar fi reuşit în cele din urmă să forţeze moartea în cercul strâmt al experienţei. Cert este că vocea aceasta din final nu este în niciun caz cea a unui catafazic şi că prezenţa ei peste tot în subtext, care se limpezeşte abia acum, prezenţa ei senină, detaşată, am putea spune chiar înţeleaptă (vocea pe care ceilalţi o identifică unei voci de profet, despre care şi vorbeam la început), este şi cea care dă nota de eleganţă a întregului volum. Este tocmai vocea lui Teodor Dună şi numai a lui.

Cristina Ispas

Anunțuri
  1. ispas petrica
    August 2, 2009 la 5:39 am

    bravo cristina ma faci mandru de numele nostru comun si anume ,,ispas,,te felicit chiar mi-as dori sa te cunosc

  1. Martie 19, 2010 la 10:52 am

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: