Prima pagină > nr. 08 (Teodor Dună, din iulie 2009), Teodor Dună > Teo Dună – interviu realizat de Ana Dragu

Teo Dună – interviu realizat de Ana Dragu

„Poezia îţi dă şansa să stai încremenit oricât de mult şi cu toate astea să fii mai viu ca oricând”

interviu în tiuk!

Spune-mi câte ceva despre început. Cum arăta spaţiul în care ai copilărit. Ce îţi aminteşti din el? Se regăseşte în poezia ta?

Era – înainte ca grădina să fie acoperită cu ciment, înainte ca în locul unor livezi să apară case, şi din casele acelea să crească alte case – era, la început, o casă cu două trepte, cu o curte mare, care cobora spre un lac – acum parcă nici nu mai coboară atât de mult spre lac, sau lacul s-a mai ridicat între timp. Lângă această casă era o casă veche, cu un salon cu obiecte aruncate şi prăfuite (aici, pe la 10 ani, am găsit o sabie Toledo, a străbunicului). Acolo stăteam ore în şir în căldura înecăcioasă, căutând mereu, şi asemenea lui Blecher sau Bruno Schulz, simţind intimitatea cumva maternă a obiectelor din cu totul alte timpuri, supuse unei inexorabile, lente şi senzuale automutilări. După această casă, era, din nou, o altă casă, cu o altă curte, de data asta părăsită. Aici vara locuiau şerpi. În acea curte, cineva a săpat o groapă imensă în care voia să păstreze lalele. Lalele nu ţin minte să fi ajuns în groapă, dar, în acea curte, printre mărăcini şi ierburi înalte, ele totuşi creşteau, din loc în loc. Ştiu că groapa avea pereţii de lut roşu şi erau mereu puţin umezi. Stăteam mult timp încremenit – cu asta îmi ocupam atunci o mare parte a timpului – cu mâinile afundate în lutul grTeo Duna 2opii aceleia de vreo 4 metri adâncime, înconjurată de ierburi imense, uscate, foşnitoare. Un loc în care mă întorceam mereu, în copilărie, mai era şi podul casei mele: plin de haine (ştiu că îmi acopeream faţa de haine pentru a respira şi simţi gustul prafului), cărţi, poze vechi şi rupte, cizmele de militar ale bunicului – podul acela, în obscuritatea lui, cu căldura lui sufocantă, emana, nu ştiu de ce, un straniu erotism. Casa avea şi o bibliotecă de vreo 10.000 de cărţi, un nuc enorm în care ştiam că nu o să pot urca niciodată, un tată care citea şi scria în cea mai mare parte a timpului, o mamă pe care mi-o amintesc mereu cu părul lung, o linişte şi apoi un pian. Cu timpul, trupul meu s-a mutat din groapa în care nu au mai ajuns lalele în podul prăfuit – în care atunci când ploua puneam ligheane să nu coboare prea mult tavanul –, apoi lângă pian, iar apoi în patul din camera cu fereastra spre nuc, atingând cu degetele copertele cărţilor. Cât timp am scris Catafazii am avut în faţa ochilor acest spaţiu – tot ce vedeam se derula în timpul locului acela. Într-un fel, scrierea acelei cărţi a fost o continuare a orelor de încremenire din copilărie, din acea groapă cu pereţi roşii. Poezia îţi dă şansa să stai încremenit oricât de mult şi cu toate astea să fii mai viu ca oricând.

Îţi aminteşti circumstanţele în care ai început să scrii poezie? Care au fost cărţile despre care ai putea spune că te-au determinat să începi să scrii?

Deşi am crescut într-un mediu, să-l numesc astfel, cultural, am nutrit, în buna tradiţie a lui Freud, o repulsie structurală faţă de literatură, până pe la vârsta de 14 ani. Primele încercări cât de cât conştiente de poezie s-au manifestat, pe la 17 ani, după ce am citit Tânguirea mierlei a lui Trakl, carte care chiar m-a făcut să uit că există respiraţie. Şi cum orice început bun este mimetic, am început cu voioşie să scriu precum Trakl. Apoi au urmat, tot ca nişte lovituri de boxeur, Lautreamont, Rimbaud, Saint-John Perse, T.S. Eliot şi mulţi alţii – dar cu oarecare propensiune spre expresionismul german. Deşi nu am fost un adept al disperării adolescentine gen Cioran, îmi amintesc că poemele „de început” erau destul de sumbre, întunecate – lucru care a rămas, poate din păcate, şi acum un element recurent în poezia pe care încerc să o scriu. Ciudat e că ideea pe care ţi-o faci iniţial despre literatură persistă, în liniile ei fundamentale, de-a lungul anilor. Sunt conştient că felul în care văd eu poezia – ca ontologie, ca pe un act lipsit de gratuitate, situat undeva în cele mai de dinăuntru părţi ale fiinţei – aparţine esteticii moderniste, gândirii tari, în termenii lui Vattimo, dar modul în care îţi stabileşti raportul cu propria poezie nu e chestiune de opţiune, ci cumva genetică, aparţine celei mai profunde interiorităţi. Dacă în locul lui Trakl întâmplarea m-ar fi pus să fiu fascinat de O’Hara sau e.e.cummings (deşi ar fi fost imposibil) poate altfel ar fi evoluat traseul meu ulterior, însă atunci – şi în bună măsură şi acum – nu înţelegeam poezia ca text, ci ca pe un ceva care aduce bine cu un corp, care se mişcă, respiră.

Au existat poeţi care să te determine să continui să scrii şi care să devină ulterior prezenţe în viaţa ta?

Dacă mâna care scrie se mişcă într-un timp prea puţin omenesc, cum spunea Blanchot, atunci şi motivele pentru care continui să scrii sunt prea puţin omeneşti. Nu cineva, ci ceva sau altcineva din tine te obligă să continui, căci – după cum se ştie – doar ceea ce este adevăr continuă. Au existat doi poeţi-oameni care au însemnat mult în ceea ce s-ar putea numi evoluţia mea: Ioan Es. Pop şi M. Ivănescu. Poezia lui Ioan a avut acelaşi efect ca, în alte timpuri, Tânguirea mierlei. În doar câteva întâlniri, prin 2001, în care stăteam cu el în jurul unei mese de lângă Pantelimon 113, el vorbindu-mi încet, cu ochii care păreau că devin din ce în ce mai mult rădăcini, despre religiozitatea poeziei, despre caracterul ei metafizic, despre gravitatea ei, în promiscuitatea unei bodegi muncitoreşti, văzând limpede cum îmbătrâneşte cu zece ani vorbindu-mi despre poezie – ei bine, în acele întâlniri a crescut din mine cineva care semăna mai bine cu mine. Dacă Ioan vorbea despre poezie ca despre cel mai mare adevăr la care putem ajunge, M. Ivănescu, într-o manieră opusă, vorbea despre imposibilitatea de a ajunge la adevăr, fie şi interior, prin literatură, relativizând orice şi, în manieră sofistică, relativizând propria relativizare. Întâmplarea a făcut să merg des la casa din Sibiu, să stau acolo săptămâni întregi, să „îl oblig” să scrie poeme, să mănânce din omleta pe care o preparam cu superbie. Deşi trecutul trece, trece, trece fără urmă, puţine lucruri pot fi mai de neuitat decât M. Ivănescu pe un fotoliu, între pereţi crăpaţi, învăluit într-o lumină înceată, citind din propriile poeme, oprindu-se pentru a-mi divulga originea intertextuală a aproape fiecărui vers, nesfârşitele construcţii parantetice, toate impregnate de literatură, de citate. Sau, cum stăteam în camera cealaltă şi auzeam cum M. Ivănescu începe să bată – şi literele se auzeau din ce în ce mai repede – la maşina de scris Olympia primul poem după şase ani în care nu mai scrisese nimic. Întâmplările astea se aşază în sângele care va continua să îţi curgă prin vene. Şi chiar dacă „aceste seri paşnice în care ne prefacem că râdem şi de care nimeni nu-şi va mai aminti” nu se vor mai reîntoarce, ele, în acelaşi timp, nu se pot transforma în neant decât odată cu venirea propriului neant.

Cum priveai primele cronici? Cum le vezi astăzi?

Teo DunaVolumul meu de debut, trenul de treieşunu februarie, publicat la editura Vinea, în 2002, obţinând premiul Mihai Eminescu şi apărând şi într-un context poetic mai puţin efervescent, a beneficiat de o receptare mult mai bună decât mă aşteptam – deşi, de fapt, nu mă aşteptam la nimic. E firesc ca atunci când tatăl tău îţi induce senzaţia că mediocritate ar fi numele tău de alint, şi deodată, la 21 de ani, vezi în reviste destul de multe cronici pozitive despre cartea ta să ai întâi un sentiment de confuzie, şi ulterior o senzaţie de burgheză mulţumire. Oricum, cel care citeşte o cronică despre propria lui carte se află, de obicei, la sute de ani lumină (întuneric) de cel care a scris-o, şi este mult mai vulnerabil. Scrisul, atunci când e cu adevărat, este cumva impersonal (nu neapărat în sensul dat de Eliot), pe când cel care e interesat de modul în care este perceput este orgolios, vanitos, umoral, complexat etc., în fine, până la urmă, e vorba de distincţia lui Proust dintre eul profund şi eul biografic. Atunci mă bucura orice era legat de poezie, o trăiam cu un fel de exaltare dionisiacă. Că puteam scrie, că primeam premii, că se scria despre mine – mi se păreau lucruri cu adevărat importante. Nici nu-mi trecea prin cap de cât de puţin contează toate lucrurile astea. Acum, cronicile, în cea mai mare parte, mă amuză. Critica literară, de fapt, mai exact, critica de întâmpinare, din păcate, „survolează” textul. E lipsită, în mare parte, de aplicabilitate, expeditivă, desconsiderând astfel indirect complexitatea, potenţialitatea „intelectivă” a unei opere. Critica se rezumă la contextualizare, la indicarea unor trăsături mai mult decât generale, pare într-o continuă criză (de timp) care o împiedică să aprofundeze, să identifice resorturile interioare ale operei sau, cum spunea Noica, Ideea ei (în măsura în care cartea respectivă nu este o juxtapunere mai mult sau mai puţin aleatorie de texte). Unui scriitor matein, cu mania detaliului, care structurează opera pe mai multe nivele, căruia îi place să oculteze, să încifreze, care recurge la o dinamică a simbolurilor, pentru care poezia este şi coerenţă internă, critica literară actuală nu văd cum i-ar putea provoca „plăcerea textului”.

În ce măsură simţi că aparţii unei aşa-zise „lumi literare contemporane”?

Eu stau foarte mult în casă. Ceea ce văd de la balcon – un cimitir care ar vrea şi el să înflorească – nu mă îmbie prea mult la dinamism. Mă interesează destul de puţine lucruri care se desfăşoară în lumea literară contemporană pentru că pur şi simplu eu nu le văd înţelesul, nu că acel înţeles nu ar exista. Târgurile literare, adunările de scriitori mă angoasează. Nu mai pot citi reviste literare; bloguri sau siteuri cu specific poetic nu am citit nicicând. Să scriu texte teoretice sau invective îmi este de neconceput. Există poate şi un orgoliu al izolării, dar în mare parte este vorba de o neputinţă cumva dureroasă. Probabil am pielea destul de subţire, căci lumea intră lesne în mine şi continuă să mă locuiască, împingând ceea ce cred că sunt eu într-un loc în care nu mai am acces. Lumea, oamenii mă dezarmează şi mă alienează – poate d-asta această recluziune, care ar putea fi şi un handicap, şi o manifestare a unei stranii puteri. În acelaşi timp, este chiar o mare bucurie să îi cunosc, şi o mai mare bucurie să pot fi prieten cu Dan Coman, Marin Mălaicu-Hondrari, Florin Partene, Constantin Acosmei, Radu Vancu, poeţi la care ţin mult, sau că pot vorbi cu Elena Vlădăreanu sau Rita Chirian. Deci nu aparţin unei „lumi literare contemporane”, ci am senzaţia că aparţin unui grup de scriitori-oameni pe care îi apreciez şi lângă care zilele (uneori nopţile) pot fi foarte frumoase.

Zece poeţi pe care îi citeşti cu plăcere. Apoi cinci prozatori.

Mă voi rezuma doar la literatura română, altfel mi-ar fi greu. Într-o ordine întâmplătoare, aceştia ar fi poeţii pe care îi recitesc cel mai des: M. Ivănescu, V. Mazilescu, Aurel Dumitraşcu, Gherasim Luca, Gellu Naum, Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, Dan Coman, Constantin Acosmei şi, ca să fie zece, Arghezi. Prozatorii cei mai dragi mie ar fi: George Bălăiţă (Lumea în două zile), Blecher, Mateiu Caragiale (Remember), Mircea Cărtărescu şi, ca să fie cinci, iarăşi Arghezi (Cimitirul Bunavestire).

Există cărţi despre care poţi spune că te-au marcat? Care?

comana 030Sunt prea multe. De la Dostoievski, pe care l-am citit aproape integral pe la 15 ani, sau Emiliy Brontë la Gogol, Malcolm Lowry, Günter Grass, Faulkner, Harms, Juan Rulfo, Bartis. Nu ştiu, dacă ar fi să citez cărţile din care m-am „inspirat”, din care am adaptat citate sau m-au ţinut încremenit în pat, ar trebui să umplu multe rânduri – dar asta ar însemna să îmi dezvălui sursa citatelor mascate pe care le presar pe unde apuc şi astfel m-aş supune singur unei dezvrăjiri pe care încă nu sunt pregătit să o încep.

Cum şi când scrii?

De obicei se face noapte atunci când îmi dau seama că ceea ce se întâmplă, că acea mână lipită în hârtie, care se mişcă nefiresc, se cheamă scris. Atunci, în faţa mea trebuie neapărat să fie doar un perete alb şi în jurul meu de tot nimeni şi în spatele acestui nimeni multă linişte. Catafazii l-am scris în trei luni în care nu am putut ieşi din casă şi ştiu că stăteam zece ore pe zi aproape nemişcat la birou. Straniu este că nu mai recunoşti nimic din cel cu care te-ai obişnuit, din cel care trăieşte în timp. Are loc o intensificare a percepţiilor. Vezi altfel, auzi altfel, corpul face loc unei alte corporalităţi, apare ceva de vietate, sau de sălbăticiune, aflată la pândă, într-o lume foarte densă. Atunci, în mijlocul acestei stări cvasi-cataleptice, totul, dar absolut totul se transformă în poezie, totul se leagă, totul devine mult mai limpede, mai coerent. Este o stare privilegiată, paradoxală, de o luciditate extremă, dar în care posezi o libertate asociativă deconcertantă (ai senzaţia că poţi vedea orice, că poţi găsi limbajul fiecărei realităţi). E un tip de trăire care se aseamănă în manifestare cu o experienţă mistică, dar a cărei apariţie nu o poţi condiţiona sau controla în vreun fel. Ea vine şi pleacă – şi de cele mai multe ori doar pleacă.

Se propagă modelul poetului care la un moment dat începe să scrie şi proză. Te vezi scriind proză? Dar teatru?

Pe la 40 de ani, voi scrie un roman de 467 de pagini, care, în buna tradiţie a lui Joyce şi Loteo duna 4wry, se va desfăşura într-o zi şi a cărui acţiune se va precipita spre final. În carte se vor bea în jur de 3 litri de whisky şi personajele vor sta pe terasa unei vile şi vor privi cum, dinspre mare, se vor aduna nori şi ei vor continua să bea, tăcuţi, nebăgând de seamă că furtuna a început de mult. Mai mult de atât nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu. Nu sunt în stare, acum, să gândesc „romanesc” sau „teatral”. Şi oricum, istoria literară ne-a arătat că în prea puţine cazuri poţi excela atât în poezie, cât şi în roman. Totuşi, nu poţi compara romanele/teatrul lui Beckett cu poezia lui Beckett.

Te vezi renunţând la scris? În ce condiţii? Dacă nu, de ce?

Văd scrisul renunţând la mine. Dacă ar ţine de voinţa mea, în nici un caz nu m-aş duce să fac trafic cu fildeş prin Africa – şi asta să fie unica mea îndeletnicire. Din păcate, mă simt prea puţin stăpân pe propria mea poezie. Este, în apariţiile ei, pentru mine fulgurante, mai capricioasă decât mi-aş fi dorit. Când nu scriu, de cele mai multe ori, mi se face greaţă de mine şi propria mea prezenţă în viaţa mea mă plictiseşte. Dar în acele momente zâmbesc nespus, am o conduită impecabilă, mint cu uşurinţa cu care respir, mi se face frică, vorbesc cât pot de frumos despre poezie.

Din ce e făcută viaţa lui T. Dună?

Din încercarea prelungă de a termina o carte de care mi-e teamă, din pahare de vin, din multă încremenire, din ezitări, din dorinţa de a mă ţine cât mai aproape de mine, din lucruri care uneori mi se pare că au prea puţină legătură cu ce se cheamă de obicei viaţă, dar care pe mine mă ţin cât de viu pot eu fi. Cel mai mult îmi doresc ca viaţa mea să fie făcută din lucruri care nu pot dispărea.

Anunțuri
  1. Octavian Soviany
    Noiembrie 24, 2009 la 9:29 pm

    foarte frumos

  2. Laurentiu M
    Aprilie 17, 2010 la 11:13 pm

    daca ‘de-a viul’ era cartea de care ti-era teama, sa ti se risipeasca teama si sa se-ntoarca pe dos: e cel mai bun volum al generatiei 2000!

  1. Decembrie 1, 2009 la 1:40 pm

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: