Teodor Dună – chestionarul lui M. Vakulovski

Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

Eram un copil care se ferea mult de oameni, destul de izolat, singur şi necomunicativ. Jocul care-mi provoca o senzaţie euforică, stranie era cumva un joc în care nu mai eram şi a cărui regulă unică era încremenirea. Îmi probam capacitatea de a nu mai fi. Era destul de simplu: mă ascundeam în diverse locuri şi rămâneam neclintit ore în şir. Acele „locuri bune” erau câteva: sub scara roasă care ducea în pod şi era plină de haine rupte, murdare, într-o groapă destul de adâncă cu pereţi roşii, între lemnele stivuite, în ierburile înalte de lângă lac. Oricum, adevăratul joc începea când ştiam că mi se observă dispariţia, odată cu strigătul părinţilor, bunicilor. Şi ştiu că atunci nu mă mai trăiam pe mine, ci trăiam căutarea lor. De parcă eu mă căutam şi nu mă găseam, de parcă eu însumi nu ştiam unde mă aflu. Jocul se termina când mi se făcea frică să nu mai fiu, când teama de a nu fi găsit aproape mă paraliza. Şi acum, locuri bune, locurile prielnice sunt pentru mine locurile în care simt că m-aş putea ascunde, în care aş putea rămâne încremenit oricât.

Când te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

teo duna si cosmin perta, mai 2006, foto oana catalina ninuPrimii mei prieteni sunt şi cei actuali. Toţi admiratori ai Sfântului Augustin – deci şi ai oricărui trecut şi implicit ai oricărei ficţionalizări. În general se vorbeşte cu o înduioşătoare responsabilitate despre viaţă şi despre cât de mult poate fi numită această viaţă viaţă şi dacă noi mergem înainte, viaţa înapoi şi cum să şi de ce şi apoi în locul tăcerii cineva vine şi aşază un râs care nu seamănă deloc cu noi şi râzând aşa unul mai zice via şi altul ţă şi se tot râde şi nici unul, pe la 3 noaptea, nu mai e în stare să zică decât v sau i sau a că îl năpădeşte iar râsul – şi pe la 4 din camera în care suntem se aude cea mai limpede tăcere şi abia atunci începe să fie un acum.

Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

Sportul pe care îmi place să îl privesc şi să îl practic cu oarece îndemânare diletantă este tenisul de câmp. Este printre puţinele sporturi în care nu interacţionezi cu nimeni şi eşti nevoit să-ţi atribui propriile eşecuri, neputinţe şi, dincolo de asta, seamănă cu romanele de analiză psihologică.

Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

Sincer, nu ţin foarte mult să mă trezesc în mormânt şi să scurm cu unghiile în lemnul sicriului şi să strig; nici nu aş deschide fereastra să ningă peste trupul bolnav al tatălui, nici nu mi-ar plăcea în mod special să fiu legat de o frânghie şi să plutesc prin cer şi fără întoarcere. Însă, când scrii despre un lucru oricât de improbabil în ordinea firească, îl trăieşti cu o intensitate şi o luciditate extatică mult mai pregnantă decât dacă, să zicem, l-ai simţi în viaţa adevărată. Scrisul îţi dă libertatea să faci orice, oricât de imoral sau ireal ar fi acel lucru.

Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

Asocierea dintre termenii „profesie”, „plăcere” şi „fericit” mă descurajează. Cred, totuşi, că mi-ar plăcea să am o funcţie de conducere într-o instituţie fără nici un fel de activitate, iar sediul ar trebui să fie într-un vechi conac într-o localitate împrejmuită de munţi, iar eu să am un birou cu multe cărţi şi o fereastră imensă – şi să nu intre acolo aproape nimeni.

Ce sentimente/stări te enervează?

Starea de a fi exterior, de a fi înafara mea. Atunci nu prea pot citi, nu mai pot privi, nu mai pot simţi aproape nimic, sunt deţinătorul unor viduri acumulate, am, ca să zic astfel, o structură interstiţială. Sunt prozaic, mă plictiseşte prezenţa mea în propria mea viaţă. În astfel de perioade, la un moment dat, mi se face frică de corp, de inimă, apar atacuri de panică, angoase, anxietăţi.

O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

Că am mers cu bicicleta 600 de km în câteva zile, trecând de două ori munţii, sau că la 3 ani am parcurs un traseu de teo duna, foto oana ninuvreo 10 ore şi că am făcut într-o seară un lac să se ridice dintre maluri şi că a plutit o săptămână întreagă deasupra unui pâlc de mesteceni.

Nu cred că există un astfel de eveniment – sau nu l-am aflat eu. Ştiu că s-au bucurat, dar nu nespus, când mi-au apărut cărţile sau poezii prin reviste, când am apărut la televizor. Pe tata l-ar bucura nespus în schimb dacă mi-aş da doctoratul, dacă m-aş căsători şi i-aş face câţiva Dună catifelaţi şi mirosind a lapte, dacă mi-aş lua o slujbă bine plătită şi aş accede pe scara socială, dacă m-aş culca la 11.30, iar pe mama ar bucura-o nespus dacă nu aş începe să semăn cu tata.

Dacă ai cînta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cînţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

Dacă sărăcia m-ar umili mai mult decât respectivul gest, aş face asta, iar dacă aş putea „salva” pe cineva cu suma respectivă, nu aş ezita. Adevăratele compromisuri nu sunt decât interioare. Când propriul tău adevăr rămâne nealterat, poţi face aproape orice cu ironie, detaşare, în măsura în care nu te laşi contaminat. Exerciţiul şi experienţa umilinţei cred că sunt benefice şi scrisului.

Nu mă percep ca scriitor; conştientizarea acestui statut probabil deintimizează natura relaţiei pe care o ai cu textul, îl exteriorizează, îl îndepărtează.

Nu aş accepta ca în nopţile în care lumile îşi varsă ţesutul pe masa la care scriu să nu pot uita ca sunt scriitor.

Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

Aş vrea să o trăiesc pe asta…

Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

Cel mai des mă percep ca pe o absenţă şi nu ca o prezenţă. Cred că ceea ce sunt acum este împlinirea vocaţiei de a înainta prin încremenire. Până la urmă, sunt ceea ce sunt şi, mai ales, ceea ce nu sunt din frică de altceva.

Anunțuri
  1. somebody who admires u
    Iulie 16, 2009 la 5:39 pm

    minunat ! RAVASITOR,FERMECATOR ! Asa cum te-am cunoscut…

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: