Prima pagină > Alexandru Vakulovski, Interviuri > Alexandru Vakulovski a fost expulzat

Alexandru Vakulovski a fost expulzat

Detalii aici

Susţineţi cauza lui Sandu trimiţând un email pe adresa vakulovski@gmail.com.

Un interviu din 2002 cu Sandu.

E bine uneori să nu cunoşti oamenii până la capăt, dar totul ar părea atunci atât de frumos! Mai ales că în România se zâmbeşte mult (şi) pe stradă.

(Interviu cu Alexandru Vakulovski)

Născut pe 9 aprilie 1978. Din 1995 – student la Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Litere, de unde se transferă, în 1997, la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca. Publică eseuri, proză şi poezie în majoritatea revistelor culturale din România. Redactor-fondator al revistei-web TIUK! (www.tiuk.reea.net), fondatorul cenaKLU-lui KLU. Debut cu trei cărţi în 2002: Pizdeţ (roman), Oedip regele mamei lui Freud (poezie) şi Ruperea (teatru). În curs de apariţie – „Cactuşi albi pentru iubita mea” (roman, Editura IDEA, Cluj).

Mihai Vakulovski: Sandu, deşi scrii şi publici, în cele mai prestigioase reviste culturale, de foarte mult timp (cu toate că ieri ai împlinit abia 24 de ani) debutul tău în volum(e) a venit abia în săptămîna trecută, – însă ce debut!,- cu roman („Pizdeţ”), poezie („Oedip regele mamei lui Freud”) şi teatru („Ruperea”). Cum şi de ce s-a întîmplat să debutezi editorial după atîţia ani şi cum e să debutezi, în aceeaşi săptămînă, cu trei cărţi de-odată, cărţi din genuri literare atît de diferite?

Alexandru Vakulovski: Am spus de multe ori: memoria falsifică. Voi încerca, fără să exagerez, să-ţi răspund în culorile pe care le-am simţit atunci. N-am debutat mai înainte fiindcă nimeni nu a vrut să mă publice în volum – nu le convenea ceea ce scriam eu; fiindcă mai târziu mi se făcuse silă să car manuscrisele după mine pe la edituri; fiindcă, atunci când vreun volum era aproape gata pentru a fi editat întotdeauna intervenea vreo surpriză ş.a.m.d. Un volum de poezie („Ecstasy”-„Lauri pentru cap mort”) stă de 3 ani la Ed. „Paralela 45”, deşi e anunţat în catalog în fiecare an. Încă un volum,  „Soldaţi români în Afganistan”, construit din două părţi, aceea din interviuri cu veteranii războiului din Afganistan fiind de-a dreptul şocantă, stă la „Aula”, deşi era gata, depusă la editură, cu contract iscălit, acum expirat, etc., înainte, mult înainte de 11 septembrie. Nimeni nu se aştepta că editorul va scăpa momentul să-l publice în septembrie, când toată lumea era mai mult decât interesată  de ce se întâmpla în Afganistan, carte căreia i s-a făcut reclamă în „Braşoveanul”, „Clujeanul”, „Orădeanul”, „Arădeanul”, în care am publicat, pe pagini întregi, fotografii şi texte documentare, volum anunţat şi acolo, la rugămintea editorului, ca „în curs de apariţie”. Această carte mi-a fost cerută, atunci, în Franţa, de către Bernard Noel, cu care m-am întîlnit la zilele fundaţiei „Tranzit”, la Cluj… Am zis că i-o trimit imediat, după ce apare aici.

E mişto să debutezi aşa, dar şi un pic obositor. E ca şi cum ai ieşi la pensie. „Oedip…” trebuia să apară în 1997,deci în secolul-mileniul trecut, apoi – în anul trecut, acum am s-o citesc ca pe o carte aproape străină, cu nostalgia timpului în care a fost scrisă, deşi a fost un timp groaznic, asemănător cu cel despre care scrie Dudu în prefaţa din „Salvaţi Bostonul”. Practic, aceste cărţi m-au salvat de la sinucidere, au fost scrise în momente în care nu aveam încredere în mine, când eram foarte iritat că trebuie să mă suport, că trebuie să şi suport să trăiesc în Europa de Est, ceea ce şi acum mi se pare iritant. Prietenii, în primul rând tu şi Laura, apoi scrisul, m-au ajutat să trec peste. Acum mi se pare greţoasă şi ideea de sinucidere.  De fapt, „Oedip…” trebuia să apară când aveam 16 ani, atunci a fost scrisă. Am dat-o la concursul de debut al editurii „Arc” din Chişinău. Mi s-a spus că am pierdut concursul din cauza unui singur vot. Concluzia juriului care a fost împotriva editării a fost – „să te mai coci”. Când te gândeşti că îmi spuneau asta nişte oameni deja putrezi, care în momentul coacerii lor scriau poezii despre V.I. Lenin, moldoveni şi partid, adică  amicul Em. Galaicu-Păun (care iniţial mi-a zis să depun manuscrisul, că n-are pe cine alege), A. Suceveanu şi E. Lungu, – aşa că Vasile Gârneţ degeaba încerca să-i convingă. Pentru mine conta foarte mult să debutez atunci. Ziceam că mă las de literatură la 20 de ani, cel târziu, dacă nu se va întâmpla să debutez până atunci.

Cu „Ruperea” a fost o surpriză foarte plăcută. A fost editată imediat după scriere. Datorită lui un cristian, la editura lui underground. Urăsc să mi se adune manuscrisele în sertar, nu te poţi bucura la fel când îţi apare o carte care ţi-a mucegăit în cutii sau sertare.

Volumele mele de debut sunt scrise în genuri diferite fiindcă sunt scrise în etape, stări şi locuri diferite. Aceasta contează foarte mult pentru mine.

–         Tot acum ai lansat, la Cluj, unde eşti student, un cenaclu-club, CenaKLU KLU, devenit instantaneu temă de discuţie, ca să zic aşa, pentru ziarişti, care n-au pierdut ocazia şi au umplut pagini întrergi despre Klu. Ce le-a trezit astfel interesul?

KLU e mai degrabă o mişcare decât un cenaclu. E o mişcare contraculturală, care nu recunoaşte canoanele oficiale şi o bună parte a sistemului. Suntem tineri, avem gusturile noastre pe care nu ni le lăsăm la împuţit alături de hoiturile trecutului cultural-social-politic ş.a.m.d. Noi vrem şi cerem ceea ce ni se pare firesc şi normal. Adică: legalizarea marijuanei, legalizarea prostituţiei, a permisului de port armă, dispariţia graniţei dintre R. Moldova şi România, dispariţia armatei obligatorii şi, pe viitor, a buletinelor de identitate, pedepsirea oricărui tip de cenzură. Aceste lucruri i-a interesat pe ziarişti, deşi sunt chestii la care se gândeşte fiecare tânăr. De altfel, şi celelalte, cele din al doilea manifest klu, cel  literar, li s-au părut clare, după cum au spus şi au scris.

KLU e o combinaţie de literatură (directă, spontană, începând de la texte din muzică până la inscripţii de la WC-uri publice), muzică, grafică, pictură, performance, instalaţii. Până acum la KLU au avut concerte „LUNA AMARĂ” şi Mircea Onofrei („GANGSTER’S BAND„) şi au citit proză, poezie şi teatru mai mulţi tineri din Cluj, Chişinău, Bucureşti, etc. Au expus lucrări Cosmin Maşca, Mao Tzau, Mihai Mateiu şi Mihai Racaru. Invitatul permanent al cenaclului e Gheorghe Perian, care, din cauza navetei, e prezent mai mult spiritual. KLU e organizat de revista web „Tiuk!” (www.tiuk.reea.net), Fundaţia „TRANZIT” şi de prietenii noştri de la „LUNA AMARĂ„.

–         Primele întîlniri s-au întîmplat într-un loc foarte fain, în Casa Tranzit…

– Doamna Csilla Konczi, directoarea fundaţiei, a avut bunăvoinţa să ne găzduiască acolo. Nu aş fi vrut ca să ne întâlnim la facultate, unde domneşte o atmosferă de plină putrefacţie. KLU a început demult, dar nu avea legătură cu publicul. Exista în întâlnirile noastre cu Doru Cimpoi, Baştovoi, Fruntaşu, Crudu, Serj Ţurcanu în Chişinău sau în Bucureşti. KLU e ceva spontan, sper că va exista şi la Braşov, Bucureşti, Chişinău sau în oricare altă parte. Numai să avem noi chef. Acum avem.

–         Cum şi cam la ce vîrstă ai început să scrii, şi, dacă îţi aminteşti, de ce?

– Am început să scriu devreme. Datorită tatălui. El mi-a sugerat, subtil, că scriitorii sunt un fel de supraoameni. Tatăl meu până acum nu a avut cărţi publicate doar din cauza regimului şi a vrut ca măcar noi să facem lucrul pe care el a fost împiedicat să-l ducă până la capăt. Degeaba scrii dacă nu publici, dacă cineva nu se bucură sau nu se îngândurează la cele spuse de tine. Cărţile noastre sunt cărţile lui. Probabil că el se bucură mai mult decât noi când miroase paginile proaspăt ieşite de la tipografie.

Dar am fost parţial conştient ce e literatura şi de ce scriu abia când am scris „Oedip…”, adică pe la 16/17 ani. Literatura nu se învaţă din cărţi, ci de la viaţă. E greşeala fundamentală a hipidioţilor de 80-şti, acum în vog(m)ă, deşi nu mai pot scrie nimic după căderea sistemului. Căci hipidioţi sunt, majoritatea. Cei din vârful canonului oficial. Literatura adevărată va începe odată cu noi, sunt sigur. De fapt, va începe să fie conştientizată, că ea există pe banerele de pe stadioane, pe grafitti, în textele din muzică, ea e peste tot. Chiar şi în cărţi. Cine nu mă crede – să-l citească pe Federman, pe Henry Miller, pe mine şi pe cei care scriu (la) KLU!  

–         De ce ai hotărît să vii la studii în România, după cîţiva ani de filologie la Chişinău şi A coincis România din mintea ta de atunci cu România pe care o cunoşti, atît de bine, acum?

– Sigur că nu. România a fost pentru mine un vis, cum e, pentru mulţi, America. Şi am ajuns într-o ţară la fel de dezvoltată ca şi R. Moldova, doar că aici se editează mai multe cărţi, majoritatea, de altfel, inutile, sunt mai scumpe ţigările, nu-ţi poţi găsi un serviciu normal fără „mafie” şi, dacă fumezi un joint, te bagă la pârnaie la un loc cu criminalii. În Moldova, cel puţin, vezi foarte uşor cine e „capitalist” şi cine e „comunist”, aici fiecare activist crede că a descoperit legile economiei de piaţă. Basarabenii se cară în România şi Moscova, iar românii se cară în Ungaria şi până la urmă toţi ne vom căra în Olanda sau în Cuba.

sandu-vakulovski-11

–         Despre profi, mai ales cei universitari, care au un loc destul de important în romanul tău… Parcă aş mai fi vrut să te întreb ceva despre ei, dar, amintindu-mi de roman, cred că ai înţeles despre ce e vorba… A contat, pentru ei, că eşti basarabean, e reală imaginea studenţilor basarabeni despre profesorii români, că-s cam bădărani, cam paranoici?

– Această imagine e sută la sută adevărată şi nu e numai a studenţilor basarabeni. Pot să spun că am mai mulţi prieteni români decât basarabeni şi toţi sunt de aceeaşi părere. Majoritatea profesorilor sunt nişte lingăi care, când au prins ceva putere, se vreau dictatori. Sunt tâmpiţi, fiindcă au fost aleşi să rămână la universitate de nişte şobolani ca şi ei, care îşi căutau discipoli mai proşti, nu cumva să fie depăşiţi. Dar despre universitate va fi următorul manifest klu…

Pentru profi faptul că sunt basarabean a însemnat direct că sunt un cretin, un imbecil care nu e în stare să facă nimic. Aşa sunt primiţi în universităţi toţi basarabenii. Bine că măcar generaţiile trecute au băgat frica în ei. Un prieten, Vasile Ernu, când era întrebat dacă e basarabean, le spunea că e evreu din Odesa. Atunci ăştia nu mai ştiau cum să-l catalogheze. Dacă le-aş răspunde şi eu aşa, nu ar fi tocmai fals.

–         Şi poezia şi, mai ales, manifestele, şi proza ta sînt foarte „sociale”, ca să zic aşa. Crezi că scriitorii tineri nu mai cred în arta pentru artă, bla-bla?

– Poţi crea artă pentru artă atunci când eşti pe deplin liniştit din punct de vedere social. Cum eu vreau să mă angajez ca vânzător de ţigări sau de papuci şi nu reuşesc acest lucru, cum sunt exmatriculat şi mai trebuie să şi mulţumesc pentru asta, cum adevărul în România e sinonim cu nebunia, cum în toată ziua văd-aud-citesc ştiri doar cu crime la TV, în ziare şi la radio, – cum pot să cred în artă pentru artă? Deşi e ceva frumos, ca soarele căzându-ţi ca o omletă în tigaie şi bla, bla-bla-blea. Ar fi fals. Deşi trebuie să recunosc că am scris poezie pentru poezie, proză pentru proză, dar de ele n-a avut nevoie nimeni. Deci nici tinerii scriitori nu prea cred în artă pentru artă. Ceea ce scriu eu e foarte social, aşa cum şi grafitti, şi inscripţiile preţurilor (care se schimbă continuu) ş.a. sunt la fel de sociale.

–         În afară de proză – poezie – teatru, scrii, de mai multă vreme, şi critică literară. Cum se împacă, în stiloul tău de tînăr scriitor, toate astea? Ce reviste citeşti, care ţi se par mai interesante? La ce revistă ţi-ar plăcea să lucrezi?

– Se împacă bine. Sunt anumite momente din viaţă care te fac să scrii poezie, altele – proză, altele – teatru, restul e critică. Uneori e bine să le combini. Scriu şi critică fiindcă vreau să-mi dau seama singur ce e cu celelalte, nu să aştept încurajarea sau negarea „cunoscătorilor”, aşa cum fac majoritatea care scriu „din talent”, care nu ştiu bine ce le-a ieşit.

Citesc mai multe reviste, dar nu chiar periodic. Uneori citesc cu mare plăcere o revistă descoperită într-o ladă cu ziare vechi, uneori îmi odihnesc ochii pe cotidiane sau pe „Hustler”, „Playboy”, pe care le colecţionează un prieten. Revistele pe care le citesc sunt cam acestea: „Apostrof”, „Contrafort”, „Vatra”, „Tiuk!”, „Viaţa Românească”, „Arca”, „Interval”, „Familia”, „Orizont”, „Timpul”, „Fracturi”, „Echinox”, „România literară” ş. a.  Nu pot să mă laud că le citesc integral şi număr de număr. Fiindcă o parte din ele sunt şi greu de găsit din cauza difuzării proaste. Integral citesc doar „Tiuk!”-ul, la care şi lucrez de plăcere! Aş lucra practic la oricare din revistele pomenite. Dar, în special, mi-ar plăcea să lucrez la „Academia Caţavencu” şi la „PLAI cu BOI”.

–         Despre maeştri, dacă ai avut aşa ceva. Ce scriitori ţi-au plăcut foarte tare şi. poate, te-au marcat? Există scriitori unanim recunoscuţi, cum ar fi, să zicem, Proust, care să nu-ţi placă deloc? Ce scriitori români crezi că nu trebuie să lipsească din bibliografia unui tînăr?

– Tata mi-a fost şi-mi mai este maestru. Apoi fratele mai mare care m-a ajutat să trec direct peste vârstele nasoale ale scrisului, care mi-a indicat anumite direcţii din ceea ce scriam ca fiind false, sau… Un mare maestru ar mai fi Dumnezeu, dacă există aşa ceva, care a făcut toate lucrurile aşa de frumose şi de încâlcite, că doar el le poate descâlci. În rest, fiecare prieten mi-e un fel de maestru. Nu contează dacă ei scriu sau nu. Învăţ să scriu şi să exist de la multă lume: de la băieţi de cartier, de la oameni care au stat pe muchia cuţitului – veterani ai războaielor din Afganistan şi Transnistria, de la băieţi care au fost împinşi să fure în Occident, de la drogaţi, de la mama, de la iubită, de la nebuni, de la bunicul care nu vorbea de anumite perioade din viaţa sa, de la bunicul care a murit înainte de naşterea mea, de la editori (în special de la Muşina), de la golul ce se deschide uneori în mine şi pe care trebuie să-l acopăr cu ceva, ca pe o saltea ruptă în mijloc. Mao să-mi fie martor.

Întrebarea ta despre scriitorii unanim recunoscuţi, dar care nu-mi plac mie conţine şi răspunsul – Proust. Ar mai fi mulţi, dar nu mă deranjează asta deloc: să le fie ţărâna uşoară.

Nu am fost şi sper că nu mă voi seniliza niciodată să fiu categoric în ceea ce priveşte o bibliografie obligatorie. Aşa ceva pur şi simplu nu există. Să-şi facă fiecare o bibliografie! Din bibliografia mea românească nu poate lipsi Creangă, Urmuz, Ionesco, ar fi timpul să-l mai citesc pe Goma. Şi pe alţii mai tineri.

–         Mi-e foarte interesat ce te-a învăţat Muşina, că pe mine „m-a învăţat” un singur lucru: că nu trebuie să ai încredere în nimeni (prin exemplu foarte personal, iar eu, totuşi, nu sînt paranoic) şi că s-a săturat să aibă totdeauna dreptate, iaca…

Că cu Dumnezeu m-am prins…

– M-a „învăţat” cum se iscăleşte un contract de editare a cărţii, cum tu, ca autor, nu mai contezi dup-aia, cum e să vii din Moldova ca să lucrezi pe 500 de mii pe lună, apoi cu 250 (acum, în 2002)… Oricum, tinerii în ziua de azi nu mai sunt recunoscători! M-a învăţat şi alte lucruri bune, dar atunci nu-l cunoşteam în ipostaza lui de la parter. E bine uneori să nu cunoşti oamenii până la capăt (au prea multă dreptate, ce ne facem cu ea?) –  dar totul ar părea atunci atât de frumos! Mai ales că în România se zâmbeşte mult (şi) pe stradă.

Cum îţi pare viaţa literară, românească, actuală? Ce-ţi place  şi ce nu chiar în cercul ăsta, al literaţilor? Prin ce se deosebeşte, din cîte ai observat, viaţa literară la Cluj – Bucureşti – Chişinău?

– Mi se pare oribilă, dezechilibrată, ca, de altfel, tot „sistemul” din România. Nu-mi place nimic în cercul literaţilor. Mi-e ruşine când cineva mă prezintă ca scriitor. Nu din cauza că nu-mi place ce fac, ci pentru că eu nu mă consider unul de-al lor, din lumea murdară a scriitorilor, de aici şi din R. Moldova. Nu întâmplător, când cineva vrea să te facă nebun, îţi zice pur şi simplu poet. Şi cum tot românul s-a născut poet… Cum o carte ca „Anii nebuni ai socialismului” de Ştefania &T.T. Coşovei poate să rămână neobservată? Oare nu din cauza că îi cam rade pe optzecişti şi nu numai? Şi alta, de exemplu jurnalul lui Cărtărescu, un volum catastrofal, să fie atât de mediatizat ş.a.m.d., de zici că Lenin a mai lansat o carte. Nu am nimic cu optzeciştii, mă enervează că regulile aberante ale jocului de înainte de ’89 au rămas la fel, că au fost la putere 60-iştii, apoi 70-iştii şi acum, normal, 80-ciştii. Aşa s-a dus generaţia 80 la râpă.   

Viaţa literară din aceste oraşe nu se deosebeşte mai cu nimic. Doar că fiecare e cu scara lui valorică aberantă. De exemplu, Gheorghe Perian nu e prea băgat în seamă prin Cluj, deşi e profesor acolo, în schimb „zei” sunt nişte scriitoraşi de care nimeni n-a auzit în altă parte. În Chişinău vin poeţi ce sunt prezentaţi ca fiind foarte importanţi în ţară, dar care de fapt… Peste tot e o luptă scârboasă pentru teritoriu, aşa, ca la şobolani.

–         Eşti tipul scriitorului mereu în acţiune, care scrie mult. Deşi au cam trecut anii glorioşi ai socialismului, ai un „sertar” „dobă de carte”. Şi la ce lucrezi acum, deci?

–   Lucrez în continuare la câteva volume începute demult. Unul e de proză (scurtă/roman) şi e aproape cu totul diferit de „Pizdeţ”. Apoi vreau să mai fac o carte despre/cu oameni impuşi să fure, în Occident, apoi vine „Poezia rock”, apoi alt roman despre care ştiu şi eu foarte puţin. Scriind, cu încetul mă las de scris, dacă nu e cumva amăgirea fumătorului. Între timp aş vrea să-mi bucur părinţii – să termin dracului odată facultatea. Că încep deja să cred că a fi student e o profesie. Mai departe habar n-am ce-am să fac. Poate am să intru-n NATO!

alexandru-si-mihail-vakulovski-foto-un-cristian1

–         Cum îţi pare literatura scrisă de tineri, acum? Ce scriitori tineri îţi par mai interesanţi?

– Mi se pare că tinerii au o direcţie bună în literatură. Dacă acum câţiva ani „postmodernism”, „Cărtărescu”, „Muşina”, „optzecism” erau nişte termeni sacri, dacă cineva nu era de acord cu părerea generală era considerat nebun, acum tinerii încep „să vorbească”, să spună ceea ce cred cu adevărat, de asta suntem cu toţii „nişte nebuni”. COMANDOul de la Chişinău, care mi se pare şi acum cel mai tare grup de tineri scriitori (Fruntaşu, tu, Baştovoi, Crudu) cam aşa a păţit. Pentru un poem în „Vatra” Fruntaşu a fost înjurat vreun an, despre tine nu e frumos să zic aici…, Baştovoi e clar „sisi, altfel cum să te călugăreşti de bună voie”, iar despre Dudu ce să mai vorbim?, el a devenit simbolul anumitor lucruri, despre care „lumea bună” aproape că nici nu mai vorbeşte, ci doar forţează un zâmbet frumos.

Tinerii mi se par pe calea cea bună, să-i dea Domnul lui Paul Goma sănătate că îl aducem noi înapoi. Sau mergem cu toţii la el. În afară de COMANDO, mi se par (foarte) interesanţi, cum zici tu, nişte tineri scriitori din Cluj, de care am fost surprins, deşi ne cunoşteam de ceva vreme. Ei scriau doar de plăcere, având o anumită iritaţie faţă de „mecanismul” literar românesc. Sunt Cosmin Maşca, Mihai Matei (ambii sunt şi pictori), Laura Francisca Marcu – un Urmuz combinat cu Daniil Harms, dacă vă imaginaţi aşa ceva. După ce i-am adus la KLU, sper ca lucrurile să se normalizeze. Îmi mai plac Eva Negru, UN Cristian, Ştefan Manasia, Nicoleta Cliveţ, Ianuş, Sandu Eftodi, Ruxandra Novac, Pavel Păduraru (sper că s-a dezalcoolizat), Cristian Sârbu (sper să fie viu), Doina Postolachi (sper…), Dan Sociu, mulţi autori anonimi de grafitti, băieţii de la „LUNA AMARĂ”, de la „PARAZIŢII” şi de la „METADON” care au nişte texte „superbe”, ca să-l parafrazez pe Mircea (Onofrei), ş.a. Sigur că sunt mult mai mulţi tineri buni. Cred că acum s-ar putea scoate o antologie a tinerilor scriitori care ar fi cu mult deasupra antologiei optzeciste a lui Muşina. Dacă cineva crede că fac glume proaste, acum, să devină sponsor şi fac eu antologia.

(aprilie 2002, Cluj)

Anunțuri
  1. Ski
    Martie 29, 2009 la 9:54 pm

    am intrat aici să văd ce mai e nou pe la Un Cristian şi n-am mai ieşit (încă n-am ieşit..), că am recitit interviul în întregime, extraordinar…

    nebunia adevărată e că nu s-a găsit (nici atunci, nici acum) acel „sponsor”-editor, apoi – omul avea multe cărţi în lucru care aşa şi n-au apărut… credeţi că nu au fost finisate? ba – vă spun sigur – pur şi smplu nu sînt publicate… foarte, foarte „trist”, dar asta-i ţara în care trăim (noi)…

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: