Prima pagină > Mihail Gălăţanu, nr. 05 (Mihail Gălăţanu, din martie 2009) > Mihail Gălăţanu – un interviu inedit (II)

Mihail Gălăţanu – un interviu inedit (II)

Asta era porecla elevului Gălăţanu?

Nu, nicidecum. porecla sa era MĂLAI-VITEAZUL, în şcoala generală. De la MIHAI VITEAZU. Şi pentru că eram un copil contemplativ, cam molcom. Mă îmbrăcam greu la orele de sport. La liceu, porecla a devenit MONSTRUL. Eram un tip monstruos, deşi nu ca înfăţişare. MONSTRUL se referea la o trăsătură interioară. ERAM monstruos.

Interiorizat, necomunicativ?

Nu, comunicativ, extrovertit, sufletul petrecerii. Cum sunt şi acum. Dacă e petrecere, eu exagerez totul, o fac MONSTRUOASĂ, PANTAGRUELICĂ, până la capătul puterilor. MONSTRU însă viza şi memoria. Ţineam minte TOT. Şi acum am o memorie ieşită din comun.

Mă întâlnesc după 25 de ani cu o iubită. Şi îi spun cum era îmbrăcată în ziua în care am ne-am văzut ultima oară. Ce am mâncat şi cât. Ce am băut şi cât. Cât timp am stat în bar. Ce a spus: cuvânt cu cuvânt, citat. Am, e drept, o memorie infernală: atâta dar am şi eu. Ţin minte fiecare zi a mea, oră cu oră. Sau aproape.

Ce aţi vrea să nu ţineţi minte?

Aş vrea să nu ţin minte moartea mamei mele. În rest, cam tot. Mă deranjează când am făcut lucruri de care mă ruşinez, dar şi ruşinea e din viaţa omenească, când am fost slab sau debil, când nu am găsit replica sau când am făcut un lucru rău, prost. De altfel, îmi rememorez păcatele şi le regret. Obicei creştinesc.

Cum arăta Galaţiul anilor 70? Un oraş industrial. Locuiaţi la bloc?

Nu, la casă, pe Râpa. Apoi ne-am mutat la bloc. Toată copilăria mea, până la 13 ani şi jumătate am trăit la casă. Şi mai era şi Dunărea, Portul, Faleza, lacul Brateş, Plaja de dincolo de Dunăre.

N-a fost prea bruscă trecerea la bloc? Cum aţi resimţit-o?carteporto

Foarte bruscă. O lună de zile am vrut să mă mut înapoi în fiecare zi. Mi se usca cerul gurii de la căldura de la calorifer, caldura de bloc şi mama punea un vas cu apă, în fiecare zi, pe calorifer. La casă erau pomi fructiferi, foarte multe flori, stânjeneii, flori de mort, floarea mea preferată. Câinele, Bijou, murise de mult. Aveam însă pisici. Aşa că mi-a fost greu. Ne-am mutat pe 13 februarie 1977, la ora amiezii. La mai puţin de o lună, chiar de ziua tatălui meu, a fost cutremurul. L-am petrecut la etajul cinci. A fost un coşmar. Dar, la vremea aceea,  râdeam cu gura până la urechi de moarte. S-a stins lumina, băusem primele pahare de vin cu tatal meu, petreceam în bucătărie, când blocul de alături, turn, s-a aplecat pâna să se întâlnească cu blocul nostru. Mama ţipa ca din gură de şarpe, eram strânşi sub tocul uşii. Nu mai puteam deschide uşa din cauza înclinării blocului, clanţa  nu mai funcţiona. Aş fi fugit, dar mama era acolo şi n-am mai vrut să ies din bloc. Eram foarte speriat. Îmi amintesc că râdeam şi încercam să o calmez pe mama, care prinsese cutremurul din 40 (avea 13 ani, pe atunci, CHIAR vârsta mea) şi ŞTIA ce înseamnă. AM IEŞIT AFARĂ APOI, după ce se terminase şi am stat vreo oră sau două. Ne-am uitat la fundaţia blocului. Se crăpase.

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: