Invitat special pentru Cosmin Perţa: Irina Petraş

Irina Petraş despre Cosmin Perţa,

text extras cu acordul autoarei din cartea 

Literatură română contemporană. O panoramă (Ideea europeană, 2008, 1006 pagini)

Cu placheta Zorovavel, 2002 (debut girat de o prefaţă a lui Victor Cubleşan şi de un cuvânt al lui Ion Mureşan), Cosmin Perţa (echinoxist, reţinut şi de antologiile lui Marin Mincu Generaţia 2000 şi Euridice III)) propunea deja o marcă. Poetul şi poezia sa îşi împrumută semnalmente într-o foarte incitantă devălmăşie. Supunerea recalcitrantă la imperativele lumii face casă bună cu politeţea galeşă, învăluitoare, pândită de zâmbete şi grimase în aparteuri abia bănuite; un foarte grav simţ al umorului şi al derizoriului construieşte deşirări cu temelii solide, înfiorate. Zidurile poemului exersează fisurări şi cutremure, jocul e mereu pe muchie de cuţit şi de pagină, lucrurile nu se mulţumesc să fie, ele şi par a fi, realitatea e întotdeauna halucinantă, iar visul, alunecat în coşmar, îşi etalează concreteţea, se lasă pipăit şi adulmecat. Cel de-al doilea volum, deloc grăbit (2006), confirmă o voce şi o partitură. Temele, crepusculare – moarte, rană, deznădejde, angoasă -, nu au nimic din cochetăria teribilistă a tinereţii. Ele nu bravează şi nu mint. Repetarea lor ţine de deprinderea răbdurie, aproape pedantă, a unei ştiinţe a trăirii sub ameninţare: „De o lună îmi tot potrivesc uneltele. / Cele mai bune mi se par cele de mai departe, / cele de aur. / întotdeauna au fost cele mai bune. / De mic îmi spunea tata, / uneltele tale nu au tărie, forţa lor e în carne, / uneltele tale se mişcă încet în fiecare dimineaţă. / Ai grijă la vârstele lor, la urma de praf”. Jurnalul liric are şi ceva din directeţea ego-ficţiunilor lirice la modă în rândul celor de o vârstă cu poetul, dar se desparte de ele printr-un soi de umilinţă a limbajului. Oricât de inventiv, de brutal, de lucrat, ştie să rămână un pas în urma „mesajului”, lăsându-i neatinse ambiguităţile şi deschiderea. Poemul nu vrea să şocheze – sau nu dă această impresie, ceea ce e totuna! -, el încearcă să spună, să descrie. „Broderia monomaniacal de migăloasă” despre care vorbeşte Radu Vancu în textul escortă e, mai degrabă, urzeală cu nodurile la vedere care şi-a rătăcit desenul. Prima secţiune, Iată cum moartea, urcă (sau coboară?) în trei trepte: durerea, disperarea, nebunia. Cea de-a doua, Santinela de lut, dă târcoale unor zone pestriţe şi alunecoase, improvizând variaţiuni Despre viaţă şi alte obsesii şi Despre moarte şi alte dihănii. „Tăria”, s-ar putea deduce de aici, e de căutat în autenticitatea morţii, nu în fantasmele inconsistente ale vieţii.

irina-petras-coperta1-si-4

În loc de încheiere, câteva versuri: „Iată cum moartea vine pâş-pâş, / dar ea nu este nici violetă, nici moale, / ea vine seara târziu, / îţi reazămă capul de cadă, / te scaldă puţin prin bălegarul mulţimii-nholbate / şi pleacă. // Dar ea nu este ceva de dorit, / când vine, vine tăcută, / iar tu eşti deja mai departe de tine decât oricare gest. // Păşeşti încet, încerci să-ţi deschizi pleoapele / şi doar sunetul rece al vocilor mai ajunge la tine. / O ciocolată, un vin. O jumătate de oră de somn. // Ajungi la un punct prea devreme/ şi nu mai ştii să dai înapoi. / Te rezemi puţin de chiuvetă / şi speri doar să nu se rupă şi ea / să nu te îngrămădeşti într-o baltă. // Ruşinea şi spaima…” Un poet pe care se poate paria cu mari şanse de câştig.

După două plachete de versuri – Zorovavel şi Santinela de lut -, Cosmin Perţa îşi încearcă mâna în proză. O face păstrând câteva dintre calităţile deja adjudecate: supunere recalcitrantă la imperative şi condiţionări, o anume moliciune învăluitoare a verbului pândită de sarcasme şi grimase, un foarte grav simţ al umorului şi al derizoriului, plăcerea de a exersa deşirări, înfiorări, fisurări şi cutremure. În Întâmplări de la marginea lumii pune la bătaie, ironic şi încântat de propriile performanţe, reţete ale cărţilor de succes dintotdeauna – istorii pe buza prăpastiei -, fie ele mari basme şi eresuri, proze fantastice şi realist-magice sau chiar construcţii „potteriene” halucinante, onirice, coşmardeşti. Fraza e când lapidară, când „barocă”, tonul nu se sfieşte să fie moralist şi buf în acelaşi enunţ, lanţuri de ambiguităţi textuale şi deschideri de sens hărţuiesc amical cititorul strecurându-i într-o doară un Manifest dur şi sentimental al noii literaturi, dar şi îndoieli tăioase şi dezîncântate asupra ficţiunii şi realităţii deopotrivă. Demonstraţia e cel puţin captivantă. E dinamică, are verb, ia ochii, exact cum pretinde Omul: „dragoste, viaţă, moarte, cam asta ar trebui să reiasă”. Plus literatură, fireşte.

Irina Petraş

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: