Prima pagină > Cosmin Perţa > „Cântec pentru Maria”(Cosmin Perţa) – o cronică de Rita Chirian

„Cântec pentru Maria”(Cosmin Perţa) – o cronică de Rita Chirian

Alte cântece, alte începuturi

La Scrisul românesc, în 1981, apărea romanul Cântec pentru Maria, al cvasianonimului Dan-Ion Vlad; la Vinea, în 2007, volumul de versuri Cântec pentru Maria al lui Cosmin Perţa. Dincolo de neutralitatea şi de albul expresiv al titlului, identitatea este semnificativă în măsura în care conturează unul dintre segmentele credo-ului literar (tacit) al lui Cosmin Perţa: el pare a-şi fi însuşit principiul potrivit căruia a înota împotriva mainstream-ului generaţionist înseamnă elevaţie, licitare autosuficientă şi congruenţă cu pulsaţia intimă a propriei sensibilităţi. El nu (se) trădează şi nu-şi carichează poezia în funcţie de trend-uri formale, ba chiar arborează cumva aristocrat o vetusteţe sintactică asumată, un anacronism lexical arareori tulburat de asperitatea vreunui neologism şi un retorism metaforizant care-i vine ca o mănuşă.

Deşi conservatorismul este unul dintre locurile comune ale poeziei din Ardeal, mai puţin permeabilă, de exemplu, la contorsiunea şi vremelnicia inovativă a bucureştenilor, în cazul lui Cosmin Perţa (iată-l devenit „caz”!) se intuieşte, în filigran, o anumită ostentaţie a gestului şi o poetică arhaizantă à rebours, exterioară şi cu dese lufturi de autopastişă. Fiindcă versurile lui par a se aşeza în contrapondere cu autenticismul douămiist şi cu pletorica biografistă, locul lui în panorama poeziei tinere este, indiscutabil, aproape de arealul neoexpresionist al lui Claudiu Komartin din Păpuşarul şi alte insomnii şi al lui Teodor Dună, cel din Catafazii, fără a poseda însă forţa halucinant-vizionară a acestuia sau emfaza livrescă şi decadentă a primului, dar construind, vers după vers, o atmosferă seducătoare, deşi desuetă, şi modelând din ierburi şi spermanţet siluete ale trecutului.

Poezia lui Perţa (cu precădere cea din Santinela de lut, Vinea, 2006) nu are reticenţe în a se sedimenta în jurul marilor întrebări şi, mai mult decât atât, pare a avea şi „insolenţa” de a le propune, (ex)pansiv, soluţii şi, chiar atunci când ele nu sunt încă suficient articulate în structura textului, baleiază în aerul densificat de simboluri. De aici, în Cântec pentru Maria, accentul se mută pe un lirism circumstanţial, puternic instinctual şi excesiv umoral sau, aşa cum prefigurează Al. Cistelecan, litotic, pe coperta a patra, pe o poezie care „trăieşte din empatie, simpatie şi compasiune”. Desigur, sunt consemnate şi riscurile cărora se expune un astfel de volum – „fotografic” -, deşi el vibrează graţios sub „o sintaxă proaspătă a sentimentelor şi a tandreţei”: poţi intra în rezonanţă cu undele acestei sfere afective sau o poţi repudia; până la urmă, tot „simpatie” şi „empatie”.

Cântecul pentru Maria este construit din şase ipostaze poetice sau suprapuneri de imagini: douăsprezece seri, flux afectiv, psalmi întârziaţi, azi, 28 decembrie 2006, scrisori pentru mama şi cântece pentru maria, unificate într-un esenţial şi distinctiv „cântec”. Figurile care respiră în ciclurile lui Cosmin Perţa sunt eterate, ritualice, contagiază: prezenţe inefabile, supuse mişcărilor peristaltice ale implacabilului; e aici o sugestie omniprezentă a finitudinii şi a deşertăciunii, cu racursiuri vag teologice, exorcizate scriptural şi transformate în posesii anesteziate. Paradoxal, ele capătă pregnanţă abia în starea bidimensională – o existenţă proprie într-un vid gestual, fiindcă „noaptea începe acum” (Seară cu vin pe balcon), amestecând contururile. Dincolo de banalul denotativ, acest vers care deschide volumul este un fade in ingrat şi singular, care re-dimensionează şi circumscrie fatal, pentru că în versurile lui Perţa prevalează încercarea, dintre cele absurde şi nebuneşti, de a scăpa de eroziunea inomabilă, de disoluţie / volatilizare. De aceea, portretele golite de sânge se animă prin act: „Tu, dragostea mea, porţi paşii mărunţi / prin camera goală”. Cosmin Perţa simulează o eugenie interioară, dedalică şi mareică („De trei zile, pielea uscată îşi scutură porii”); la el primează căutarea simplicităţii şi a unei ingenuităţi primare: „Şi dintr-o dată, / în camera goală, / piticul de iarbă / se leagănă simplu, curat”. Toposurile recurente în douăsprezece seri sunt recluziunea („Şi lucrurile se îndepărtau ca un vertij.”, Seară cu aleoşa lepădându-se de trup) şi hipersenzitivitatea, aşteptarea epuizantă („şi iată: aştept cu atenţie momentul” şi „Suntem aici, îmi spun, şi iată, / aştept cu atenţie momentul”, Seară cu muzică de Chopin), „tristeţea caldă”, învăluitoare şi rigiditatea („Nu ne mişcăm. / Ne e teamă de orice atingere, / de orice vânticel venit dinafară.”, în Seară cu iris în geam sau „Rămâi nemişcat, îi spuse, / o să-ţi iau eu păianjenul vărgat de pe spate / şi o să-l arunc pe fereastră”, în Seară cu ploaie de august).

Dacă în douăsprezece seri viziunea reuşeşte să se coaguleze, în cel de-al doilea stop-cadru al Cântecului, flux afectiv, discursul este teluric fără a fi autentic, superficial-emoţionant ca orice recuperare frustă a memoriei (fiindcă tot Perţa zice, în Azi e 23 ianuarie, şi nu avem de ce să nu-l credem pe cuvânt: „Iar despre trecut, de-ar fi să vorbesc, / aş vorbi zece zile şi zece ore neîntrerupt, / căci, cum spuneam, / nu el îmi este departe şi nou”); totuşi, ceea ce salvează (pe jumătate) este o anumită voluptate a candorii şi necesitatea denominativă care asigură actualizarea / recuperarea. La fel, propensiunile psalmice ale lui Cosmin Perţa nu sunt de amintit decât cu rezerve: dincolo de schingiurile estetizante de tipul „înger blănos”, de demonetizarea angelologiei, e de reţinut Psalm V, citabil integral: „Păcat mie, Doamne, mie necuviinciosul, / trădătorul şi paria, / păcat mie, Doamne, păcat ieftin ca guma, / păcatul ce-l port are numele laşităţii / şi al anului în care blana lui albă / se prechimbă în fum.” În azi, 28 decembrie 2006, sentenţiozitatea din psalmii întârziaţi face loc unei relativizări dubitative, iar incertitudinea se lăţeşte şi impregnează textul, deşi poluat de unele (escamotate) ecouri din Ioan Es. Pop. Cele şase poeme în această secţiune sunt solid construite şi viabile pe de-a-ntregul.

Poeziile din ultimele două cicluri ale volumului, scrisori către mama şi cântece pentru maria, sunt voluntar liricizate şi de un patetism bine dozat; sunt aici sonorităţi incantatorii, dar şi manierisme stridente, însă emoţia este echilibrat eliberată, într-un flux nu mai puţin afectiv, cât mai cu seamă atent la articularea lui: „Există un timp al greşelii / şi-al morţii, / un timp legănat, / anevoios şi umed. / Mâinile tari, în timpul acela, / strâng cu putere. […] Mi-e sufletul rânced, / mi-e sufletul rânced, / spui tu în timpul greşelii şi-al morţii.” (Ultima scrisoare către mama (apa cea mare)).

Cosmin Perţa este, evident, unul dintre tinerii poeţi care se distinge în peisajul literaturii noastre mai noi: deşi alege să-şi poarte poezia pe terenuri sigure (id est: vine din tradiţie, pe care şi-o asumă superior), tocmai acest fapt l-ar putea condamna la un nemeritat vacuum de receptare. Însă, între Scylla automistificării şi Caribda neoexpresionismului din ce în ce mai blamat, Cosmin Perţa alege să scrie. Prolific.

Cronică apărută în EgoPhobia nr. 17

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: