Prima pagină > Cosmin Perţa, nr. 04 (Cosmin Perţa, din februarie 2009) > Cosmin Perţa – O poveste cu un bunic

Cosmin Perţa – O poveste cu un bunic

O poveste cu un bunic

Eram singur la bunici şi bunicul meu era pentru mine omul cel mai important din lume. El m-a învăţat să citesc din Biblie şi să iubesc lumea. El m-a învăţat totul, toate lucrurile esenţiale, şi bunicul ăsta al meu avea o istorie deosebită, şi asta nu doar pentru că memoria mea îl poartă aşa, ci pentru că era cu adevărat un om nemaipomenit care făcea lucruri nemaiauzite.

sighet-cu-bunica1

Era cel mai puternic bărbat din zona aceea, bineînţeles şi cel mai băutor şi mai curvar, trăgea mahorca pe nas ca nimeni altul, dar din gura lui ieşeau rotocoale atît de străvezii şi atît de pline. Toate astea până când nevasta lui a fost împuşcată în cap în timp ce era însărcinată, şi atunci, prin rugăciune şi smerenie, l-a înduplecat pe Domnul să i-o dea înapoi şi să-i dea şi fiul pe care ea îl purta. De atunci nu a mai pus mahorcă în gură şi nici alcool, nici altă femeie nu a mai cunoscut şi a început să citească Biblia. Pe cînd l-am întrebat eu o citise deja de 247 de ori şi aproape o ştia pe de rost, dar tot o mai citea. A muncit mult, în mină, în construcţii, pe câmp, dar nici o muncă nu i se părea grea şi ar mai fi făcut mereu altceva. Avea un câine de 34 de ani, se lua la trântă cu urşii, se bătea în colţi cu mistreţii, taurii îi omora printr-o singură lovitură de pumn şi nici asta nu îi ajungea. Pe singurul său fiu l-a alungat de acasă la 14 ani şi cînd s-a întors, după 30 de ani, i-a arătat poarta fără nici o tresărire în ochi. Cânta la acordeon şi la flaut, doar cântece bisericeşti, şi instrumentele acelea le-a ţinut ferite de atingerea celorlalţi până când a murit. Pe mama mea nu a surghiunit-o, dar asta doar pentru că era femeie, însă a învăţat-o demnitatea unui bărbat, demnitate de care mama nu a mai scăpat niciodată, deşi era oricum prea mult pentru ea. Mie mi-a arătat lumina şi-un drum greu, de nepătruns, prin care el, în timpul vieţii, mă târa cu de-a forţa şi-mi zicea:

– „Uite, până aici am ajuns eu, încolo e mai întuneric decât aici şi eu nu pot ajunge, dar pe tine te-am adus eu până aici şi tu trebuie să mergi mai departe”. Şi eu mă gândeam că nici măcar până acolo, unde m-a dus el, nu aş mai putea ajunge, şi nu pentru că nu aş şti pe unde, ci pentru că fără el este mult, mult prea greu.

Bunicul ăsta al meu a murit într-o zi, dar nu de moarte bună, cum ne aşteptam toţi, şi cum ar fi fost de aşteptat, ci cu creştetul retezat de un lemn pe care îl tăia la circulară şi care i s-a întors drept în faţă, cum multe din întâmplările vieţii i s-au întors. Eu l-am găsit şi tot eu am chemat-o pe mama, şi nu aveam decât 11 ani. Şi mama a venit şi, oarbă ca mine, l-a luat şi l-a pus în maşină, cu gând să mergem la spital. Şi eu am fost cel care, pe drum, îi ţineam capul lipit de trup bunicului şi la spital, când ne-au văzut, au râs de noi, asta au făcut, au râs cum ştiau ei mai bine şi-au zis:

– „Ce vreţi dom’le, e mort, se vede cu ochiul liber, ce vreţi să-i facem noi?”

new-5

Şi noi stăteam ca proştii, eu şi cu mama, cu trupul mort al bunicului în spinare şi ne uitam la ei cum râdeau şi am zis atunci, păi dacă voi nu puteţi să-i faceţi nimic de ce l-am adus tocmai la voi?

Şi ei au râs în continuare şi ziceau:

– „Păi asta vă întrebăm şi noi pe voi”…

Şi atunci l-au băgat în morgă şi nu ni l-au mai dat decât peste nu ştiu câte zile, după ce i-au făcut o autopsie regulamentară şi inutilă şi atunci am întrebat din nou:

– Păi de ce, dacă ştiaţi că e mort şi de ce a murit, i-aţi mai făcut autopsie, de ce?

Şi ei au zis:

– „Asta e procedura, doar nu credeai c-o să-l salvăm”

Şi eu mă gândeam în tot acest timp la bunicul meu nemaipomenit, care făcuse lucruri nemaiauzite şi la cum el scăpase odată tot neamul nostru de moarte, pentru că dacă nu era el nu ar fi fost nici bunica, nici unchiul, nici mama, nici eu. Mă gândeam la bunicul meu minunat care încălcase regulile vieţii, care ne scosese pe noi toţi din mormânt şi pe el de cîteva ori şi mă gândeam la mine, la pădurea aceea a cărei lumină o văzusem cândva şi am fost acolo, până unde bunicul meu nu mai putea să străbată, şi de acolo trebuia să încep eu, mă gîndeam la toate acestea, la bunicul meu nemaipomenit care s-a scos pe sine şi ne-a scos şi pe noi din nepăsare şi din mormânt şi la mine, care nu putusem să-l scot din moarte pe bunicul meu, şi mai ales la lumina aceea care s-a stins odată cu el şi tot desişul acela trebuie să-l iau de la capăt, dar ştiu că acolo este şi voi găsi cu siguranţă lumina care l-a călăuzit şi pe bunicul meu…

Într-o dimineaţă l-am descoperit pe bunicul întins

în curte, cu braţele desfăcute. Un lemn de brad

se odihnea lângă creştetul lui uşor desprins de trup.

Din arterele desfăcute vinişoare ruginii

se scurgeau în iarbă.

Bunicule, nu-i aşa că dacă îţi ţin capul strâns lipit

de trup inima ta va bate din nou?

Bunicule, nu-i aşa că flautul tău vechi, briciul

galben, Biblia scorojită, lanţurile taurului cel mare,

pe care numai tu îl poţi îmblânzi, toate acestea, nu

vor rămâne nefolosite?

Bunicule, nu-i aşa că mâna ta aspră mă va alinta din

nou şi-mi va arăta lilieci şi cârtiţe moarte şi şerpi?

Nu-i aşa că te vei întoarce din nou de la mină cu

piciorul zdrobit şi bunica îţi va face comprese

cu hrean, iar eu îţi voi plânge pe piept?

– Bunicule, până unde se întinde livada?

poem din volumul Santinela de lut

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: