Prima pagină > 2006, Cosmin Perţa, cronici de Şerban Axinte, nr. 04 (Cosmin Perţa, din februarie 2009) > Şerban Axinte – cronică la volumul „Santinela de lut”

Şerban Axinte – cronică la volumul „Santinela de lut”

Drumul fricii şi disperării către uitare

în revista Tribuna, nr. 120, 2007

cosmin-perta-30-augustMai întâi durerea, apoi disperarea şi, în cele din urmă, nebunia – trei trepte, trei praguri, trei urme lăsate de moartea venită „pâş-pâş” să-şi împlinească menirea, trei părţi ale unui poem unic, Iată cum moartea, textul de deschidere al Santinelei de lut (editura Vinea, 2006). Autorul, Cosmin Perţa, nu transcrie în cartea sa pur şi simplu nişte trăiri sau traume, nu mizează aproape deloc pe biografic sau pe alte elemente care să-l conducă spre o exhibare făţişă a eului. Poetul aproape că se camuflează prin fiecare rând scris. Asta nu înseamnă nici că avem de-a face cu un scriitor ermetic, nici că persoana celui care scrie nu e suficient de vizibilă. Cartea îşi impune autorul, dar el nu se oferă cititorului direct, nemediat, transparent, ci doar după ce acesta face dovada că a descoperit regulile unui joc auctorial, nefiresc de sobru. Între unele versuri sau strofe nu există o relaţie de cauzalitate imediată. De aici, impresia de nebuloasă, de metaforă incompletă sau, dimpotrivă, în unele locuri, de conglomerat metaforic sufocant. Dacă ne-am opri la acest prim nivel, am pierde din vedere alianţele suptile dintre nucleele poetice, alianţe ce relevă sensul şi împlinesc forma multor texte ce-şi răspund de la distanţă. Perţa e un poet pe care trebuie să-l reciteşti chiar înainte să termini de parcurs pentru prima oară volumul. Pare un nonsens, dar nu e deloc aşa. Primul ciclu de poeme, Iată cum moartea, îşi află cheia de lectură în alte texte, cum ar fi, [puţine lucruri se constituie în amintiri …] sau [Claudiu, probabil ar trebui să-ţi scriu şi eu], acesta din urmă conţinând chiar şi unele indicaţii teoretice (metaforizate, e drept), referitoare la arta scrisului. Ce am afirmat mai sus e perfect valabil şi invers. Poemele de deschidere şi cele de închidere se luminează reciproc şi dau structura de rezistenţă a anasamblului. Să ne apropiem de text. Acele puţine lucruri ce pot deveni amintiri, adică „tarlaua lungă de porumb”, „craniile de plastic ale păpuşilor”, „botul mistreţului lucind în noapte”, „rugina aşezată cu girjă pe lama toporului uitat în iarbă” sunt semne ale detaşării de tripticul dureredisperarenebunie. Lumea rememorată şi expusă în cele trei poeme iniţiale începe să devină neclară, să rămână senzaţie, flash. Uitarea e anticipată „L-am uitat preţ de câteva zile. Sângele lui în câteva/ sticluţe de cristal, uscat într-un colţ al vechii mele/ mansarde din Gheorghieni -/ nu-mi mai spunea/ nimic”. Dar hipermnezia e cea care domină la început şi imprimă o stare aproape delirantă: „ca un şurub, creierul mic şi mutilat se înfiletează/ în măduvă./ Prinde floare de mucigai şi supurează./ Ca o bormaşină Bosch pătrunde în ţeastă/ şi el, creierul, tronează acolo”.

Moartea e peste tot, în toate gesturile. Urmăreşte, din toate unghiurile, în acelaşi timp, spectacolul oferit involuntar de cei ce orbecăie crispaţi prin „camerele lunecoase” ale vieţilor lor. Pe de o parte, memoria, pe de altă parte, trăirea concretă a fricii. Cu alte cuvinte, poetul surprinde, în plină dinamică, dubla agresiune a fiecărei clipe: „iată, iată cum moartea hâş-hâş, ca o vrabie,/ ca o fiere ne inundă coşul pieptului/ şi dispare” şi „dar nu chiar de moarte ne efrică acum,/ nu, nu, ci de vasile, de gheorghe şi de ion,/ spaima de ei e mai mai mare”.

S-ar zice că poetul construieşte continuu, „după toate normele arhitectonice şi sociale”, imagini ale morţii. Are dreptate Radu Vancu să afirme (pe coperta a patra a volumului) că poezia lui Cosmin Perţa este o „broderie monomaniacal de migăloasă ale cărei fire ţes una-ntruna imagini ale morţii, durerii, isteriei, disperării”. La această definiţie răspund multe dintre poemele cuprinse în această carte, mai ales cele din ciclul Moartea unui bunic. Întrezărim totuşi şi o altă miză. Într-adevăr, Perţa planifică şi declanşează avalanşe de imagini, refuză liantul narativ ce ar putea să trădeze refexii dinspre biografia concretă, dar procedează astfel pentru a scoate la lumină (prin contrast) un personaj, o entitate stranie, zămislită din aluviuni şi deşeuri de tot felul. Ea sintetizează, adună în acelaşi punct, marele drumul al fricii şi al disperării către detaşare şi indiferenţă, ambele atât de necesare supravieţuirii. Vorbim despre „Santinela de lut”. Atâta timp cât ea veghează, rănile se închid, păcatele încep să fie iertate (după tăierea degetelor ca în Părintele Serghei al lui Tolstoi), iar „tristeţea se lasă ca o mireasă în braţele morţii”.

De sorginte expresionistă est-europeană, poezia lui Cosmin Perţa condensează realităţile psihologice şi spirituale, îndelung sondate, într-un discurs marcat de vitalitate, de „forţă isterică”, brută şi, mai ales, de reconversia unor figuri retorice aparent depăşite, toate acestea potenţând meritele lirice ale autorului.

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: