Prima pagină > Inedit BDP, nr. 03 (Rita Chirian, din ianuarie 2009), Rita Chirian > Rita Chirian – răspunsuri la chestionarul lui Mihail Vakulovski

Rita Chirian – răspunsuri la chestionarul lui Mihail Vakulovski

10 întrebări nu prea literare pentru un scriitor:

– Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

N-am fost un copil obişnuit. (Cred c-am să renunţ la fraza asta înainte de a-ţi expedia fişierul! Cu toţii găsim o oarecare voluptate în a ne singulariza copilăria-trecutul, aşa că n-am să urmez mainstream-ul.) Dar ce să-ţi spun? N-am avut niciodată coatele julite şi genunchii însângeraţi, n-am învăţat niciodată să merg pe bicicletă, nu ştiu să înot, n-am jucat aţa, n-am sărit şotronul. N-am crescut cu cheia-de-gât, ci închisă-în-casă. N-am mers la grădiniţă. Mă jucam cu foarfecele şi hârtia.

Mi-amintesc un singur amurg de vară, şi un joc (habar n-am ce era!), şi copii, şi mirosul reginei-nopţii care creştea în rondul din intersecţie (în faţa blocului, pe două-trei terase-rond, panseluţe; şi ştiu că unii copii – cei obraznici, bineînţeles – mâncau ceva din ele, pistilul, cred, bleah!), şi oboseala care se zvârcolea în muşchii mei când m-am pus în pat. Atât. Ca „jocuri colective”.scan0004

Între pereţii apartamentului, însă, teribile jocuri, teribile. Un prim joc no name, pe la trei-patru ani – pe care tot încerc să-l întorc pe o mie de feţe. Îmi plăcea făina de grâu. Pentru toate proprietăţile ei. Şi-mi amintesc că mă copleşea (cu inflexiuni aproape erotice) atingerea pulberii aceleia albe.

Apoi, jocurile „protective” şi prospective (primele fire de păr pubian, înmugurirea sânilor, un drum de la gară până în Griviţa, altfel spus, de unde stăteam eu până unde stătea cel-care-avea-să-devină-peste-ani Dan Sociu), a căror protagonistă era Steluţa, o fetiţă (cu câţiva ani mai mare decât mine, patru-cinci) cu un retard pe care toţi i-l treceau cu vederea (părinţii, şcoala, sistemul). Cu Steluţa am mers să strângem lipitori; aveam un borcan de 800, doldora de cilindri dintr-aceia lipicioşi, umflaţi de sânge; mie mi s-a făcut, până la urmă, scârbă, o greaţă care mă cutremură şi acum. Steluţei îi plăceau caii, mie îmi plăcea Steluţa şi mi-era frică de cai. (În Griviţa, eu cu Steluţa am mers cu un nene cu căruţa.)

– Când te întâlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

Nu mă întâlnesc. Steluţa, am aflat, a reuşit să se mărite (şi să nu divorţeze), ba are chiar şi un copil. Dacă, ipotetic vorbind, aş fi avut mulţi-mulţi prieteni şi m-aş întâlni rar-rar cu ei, cred c-aş vorbi despre trecut. Prezentul mă sperie.

– Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

Distrugând – cu acribie, cu astuţie, sistematic – toate speranţele care s-au pus în mine. N-am ajuns medic (cum a vrut mama), nici cercetător ştiinţific (cum am „promis” într-un chestionar şcolăresc, prin clasa întâi), nici „om mare” (cum a spus profesorul meu de istorie din gimnaziu), nici măcar „om” (cum şi-a dorit cel de română din liceu).

– Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să-l cunoşti, să-l practici (de ce)?

Fotbalul. Sunt stelistă „dinastică”. Cu tatăl meu am mers prima dată pe stadion; mi-amintesc meciul de Cupa Campionilor al Stelei – văzut la televizor color -, chiar dacă am adormit de câteva ori; mi-amintesc fericirea lui; mi-amintesc un meci al Naţionalei cu Insulele Feroe (ce măcel le-am tras!) şi pe cele de la CM din 94. Iar acum sunt virometistă întâmplătoare.

– Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

Experimentul, ispita, pofta, nesaţul, exaltarea, isteria limitei. Nu sunt zone pe care nu le-aş explora. Iar miura şi kirke sunt avangardele mele. Până acum.

picture-002

– Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericită?

Sunt taur cu ascendent în fecioară. Muncesc cu un soi de uitare de sine… iobăgească. Am lucrat într-un club, am fost dealer valutar, am vândut pâine într-un magazin de cartier, am… Acum sunt profesor. Iar plăcere mi-ar face o slujbă care m-ar ţine departe de oameni.

– Ce sentimente / stări te enervează?

Contorsiunile presuicidare (ale mele). Compasiunea cabotină (a altora).

– O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

E dificil să fii / să devii / să rămâi un exemplu pentru propriile-ţi progenituri. N-aş transforma în stindard nimic din ce-am făcut sau voi face. Cred că, cel mult, i-aş învăţa toleranţa.

Cât despre a-i „bucura nespus pe părinţii mei”, sunt (prea) multe de spus aici; nu i-am avut aproape decât în prima copilărie. Mai târziu, seisme succesive ne-au trimis pe toţi în cele patru vânturi. Nu ştiu, cred că nici naşterea mea nu i-a bucurat foarte tare.

– Dacă ai cânta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cânţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

Nu ştiu câţi ar face imprudenţa de a admite că ar fi / sunt capabili de compromis. Şi, oricum, întrebarea e tendenţioasă-foc. Romantismele astea verticaloide nu-şi mai găsesc locul astăzi. Suntem în plină  epocă-a-marilor-cameleonisme şi, la naiba, n-am să pozez eu în coloană vertebrală. E nevoie de circumstanţiere, de                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                nuanţare. Iar ca scriitor n-aş accepta să (mă) mint.

– Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

Hm, or şti ceva ăia care mi-l dau.

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: