Cărţile Doinei Ioanid în viziunea Cristinei Ispas

După-amiaza continuă

Lestul care stabilizează poezia Doinei Ioanid, pe măsură ce continuă să fie încărcat, într-o formulă poetică inepuizabilă, este reprezentat de materia cea mai uşoară, mai transparentă şi mai perisabilă din câte există: timpul. cristina-ispasAceasta este obsesia centrală, depusă ca un sâmbure otrăvit în centrul fiecăruia dintre micile poeme în proză, de la Duduca de marţipan (Univers, 2000) până la Poeme de trecere (Vinea, 2005). Poemele, altfel construite migălos, meticulos şi mai ales exact, în cheie minimalistă, deşi exactitatea nu este de obicei un atribut al poemelor în proză, lasă povestea să se impregneze treptat de otrava efemerităţii şi perisabilităţii, într-o îndepărtare graduală de realitate, ce sfârşeşte ineluctabil în inflamaţii coşmareşti.

Poemele sunt de fapt mici instantanee biografice, nu neapărat istorisiri, cât captări fotografice ale unor momente care au marcat (erodat) fiinţa de-a lungul anilor, fante care lasă aerul vremurilor să intre şi să oxideze chipul de fier al primelor vârste. Este vorba, mai precis, de două fluxuri temporale: unul marcat de un ritm brutal, în care biologicul se supune mecanicului, şi altul aluvionar, nediferenţiat. Primul este personal, celălalt este timpul fatal, istoric, romantic. Această temă copleşitoare a Timpului din poezia Doinei Ioanid nu funcţionează însă ca o ancoră aruncată în apele poeziei moderne, ci ca un metronom ascuns în soclul minuscul ce poartă o duducă de marţipan preschimbată în dansatoare. Dincolo de timp nu există transcendentul, alinarea în neant, ci disperarea rece, cu piele de şarpe, a absenţei celor dragi şi a îndepărtării de propria fericire a naivităţii şi posibilităţilor infinite: moartea fizică. Între amintire, care nu este nici ea anamnetică, şi limita de la celălalt capăt al vieţii, la fel de  inexpugnabilă, se desfăşoară poezia Doinei Ioanid:

duduca-de-martipan-coperta-13„Duduca de marţipan pe catifeaua conabie. Clopoţelul sună şi vînzătorul apare de după draperie. Din colţ, se vede perniţa cu ace. Silueta subţire a femeii traversînd camera. Miroase a terebentină şi a zahăr ars. Întinzi banul de metal şi duduca se află în mîinile tale. Aroma dulceagă. Desprinzi o bucată din rochie şi o crănţăni, apoi alta. Ceasul ticăie pe raft. Umerii şi capul topindu-se încet. Îţi scuturi firimiturile din poală şi-ţi aranjezi rochia. În geamul vitrinei, chipul tău semănînd cu al duducii  de marţipan.”

Elementul care deschide acest vertij în gaura neagră a timpului este reprezentat întotdeauna de umbră, fie că e vorba de noaptea care învăluie lucrurile sau de un colţ umed, întunecat şi misterios dintr-o veche prăvălie etc. Întunericul distorsionează, deformează şi înzestrează personajele altfel banale şi familiare cu atributele fabulosului, fantasticului, coşmarescului:

„Apropiindu-se de sofa, mama îngenunchează în faţa unei femei cu trup de cetaceu. Îi şopteşte ceva : umbre verzi pe feţele lor. Trec amândouă în spatele paravanului cu păsări şi peşti. Picăturile de apă. Se întoarce lividă, strecurând în sân o sticluţă.

Lumini şi străzile. Facem cumpărături, apoi luăm tramvaiul.”

Coşmarul care se declanşează astfel, care îşi deschide fălcile monstruoase pentru a înghiţi realitatea, este reprezentat întotdeauna prin imaginea unei lumi ce se lichefiază, se dezintegrează în apele mocirloase ale memoriei. Memoria nu este altceva decât o mare tenebrum, ascunsă ameninţător în spatele creierului, gata să-l tragă în adânc, iar viaţa este o apă care curge în sens heraclitian, o amară şi imperioasă invitaţie la călătoria fără întoarcere. Între acestea două fiinţa se zbate necontenit pentru a-şi putea păstra echilibrul iremediabil precar :

„Cobor din tren. La un pas în faţa mea, zeitatea hidropică. Îmi face semn să trec. Efluvii de rugină acoperă peronul. Pulberea îmi pătrunde în sandale. Plantele cărămizii. Salcîmii cafenii ca într-un dagherotip. Oamenii trec somnambuli, înaintînd parcă pe fundul unui ocean. Rugina îmi pudrează părul şi umerii. Păsările se izbesc de cer şi cad însîngerate. Oraşul stă prins sub un clopot de sticlă. Bătaia înnebunită a aripilor. Sîngele şi rugina se amestecă. Cineva ne priveşte, cu ochiul lipit de cupolă.”

Semnele universului acvatic există pretutindeni pentru a prevesti fatalitatea, sfârşitul, irevocabilul: pescăruşii se văd pe maidane alături de ciori, o femeie lopătează prin iarbă, astfaltul curge ca o gîrlă, simţindu-se mirosul scoicilor putrezite, iar oamenii sunt asemănaţi cu brotaci, cetacee, mormoloci etc. Comparaţiile vin mereu din acest mediu acvatic, fiinţa trezindu-se lepădată din lichidul amniotic direct în acest râu care curge cu viteză înspre moarte. Uneori prezenţa elementului acvatic este de o discreţie absolut fermecătoare, ca acest cerc ce se linişteşte în jurul îndrăgostiţilor: „Mâna lui se strecoară sub bluză. Pentru o clipă identificarea. Apoi, fixând punctul de lumină, cercul se reface în jurul lor, iar seria confidenţelor continuă. Faţă în faţă, în semiobscuritatea camerei, până când aripile se zbat deasupra pleoapelor şi tălpile caută în zadar aderenţă.” Iar viitorul nu este nici el altceva decât tot un fel de mare, de data aceasta însă una care nu se lasă pătrunsă: „În pragul casei mă aşteaptă bunicul ţinîndu-şi capul în palme – un glob cu ape în care încearcă să-mi citească viitorul.”

Tirania trecerii timpului va înseamna astfel mereu amintirea, goana după sine, după multitudinea de identităţi pierdute, dar şi obsesia captării clipei prezente, obsesia înlănţuirii ei: „Pasărea cenuşie, în colţul magazinului, cu burta în sus. Ai văzut-o de cum ai intrat, dar ai înaintat spre standuri. Cercetezi atentă rafturile, încercînd să rezişti ispitei de a o privi. Şi totuşi întorci capul după cîteva clipe: pîntecul bombat şi pufos; gîtul frînt, atîrnînd într-o parte şi ochii deschişi. Nu te poţi mişca, nu poţi vorbi, auzi doar întrebarea vînzătoarei. Dar deja eşti cuprinsă ca o mică statuetă în pupila albastră a păsării.” Percepţia acută a schimbării accelerate a identităţilor sub trecerea timpului imprimă personajului schizoid dureroase stări catatonice: ” Un bărbat înalt se apropie. Îl urmăresc. Mi-e teamă că nu va încăpea cu totul sub streaşină, dar el trece fără să se plece, obişnuit cu propria statură. Trecînd, se uită spre mine (poate văzuse spaima acoperindu-mi faţa). Nu mai vine nimeni. Imaginile se ivesc din nou, plutind în jurul meu, de parcă ar fi aflat c-am rămas singură.”

Captivă între timpul care se retrage şi cel care atrage magnetic înspre final, fiinţa se ancorează mereu în imagini pe care încearcă să le fixeze, dar care se vor mişca întotdeauna şi vor dispărea în acelaşi sens fatal: ” Merg pe lîngă magazinele înghesuite. La florărie se vînd de toate: salată, dulciuri, flori, rochii, parfumuri. În vitrina frizeriei, manechinele cu peruci buclate peste care s-a aşternut praful. Unul dintre ele se mişcă, se retrage.” Poemele iau astfel mereu forma vieţii, nereuşind să rămână fidele formulei microbiografice circumscrise unei realităţi cotidiene banale şi egală cu sine, topindu-se în fabulos, coşmar, mister la fel cum viaţa se topeşte în timp.

Dacă Duduca de marţipan se focaliza mai mult pe această zonă indistincă a copilăriei, volumul E vremea să porţi coperta-1-e-vremeacercei (Aula, 2001) este dedicat unei alte vârste, a femeii în plină criză de maturitate. Peisajul nu s-a schimbat nici acum, deşi femeia se întregeşte în cuplu: „Lumina se înroşeşte şi se scurge peste trupurile noastre. Un mîl roşu ne acoperă. Înotăm ca doi mormoloci, atingînd pereţii ce se destramă. Pe podea, rochia mea ca o uriaşă pasăre moartă.” Semnele trecerii timpului sunt din ce în ce mai vizibile, femeia drapându-se tot mai des în hainele morţii. De asemenea, scindarea, multiplicarea identităţii este mai pronunţată acum, fiind cel mai bine descrisă în acest cadru unde chipul nu reuşeşte să se fixeze în apele oglinzii: „Imaginea mea bâzîie ca o insectă bezmetică, refuzând să se suprapună peste cea a femeii din oglindă.” Absurdul se insinuează şi el, alături de umbrele coşmareşti, mai frecvent în formula acestor poeme: „E iarnă. Seara miroase a pene ude. Ţurţurii cad cu zgomot, cîte un trecător se rostogoleşte pe asfalt.” E vorba de fapt de o schimbare în registrului naiv, care atinge uneori valenţe sadice (ce ţin însă încă de o anume naivitate): „O femeie trece strada, legănîndu-şi crupa lăsată. Un pumnal o loveşte în ceafă, autobuzul trece peste ea. După-amiaza continuă.”

Alteori, halucinaţiile sunt adevărate deliruri onirice, în care coşmarul acaparează orice oază de realitate: „Femeia îşi rulă grăsimea de pe şolduri, aşezînd-o în formă de inele. Arăta acum ca o rîmă uriaşă. O rîmă uriaşă cu o coadă splendidă trecu pe bulevardul Iuliu Maniu şi se aşeză sub castani. Îşi ţinea mîinile în poală şi aştepta. Inelele abia învăluite în mătasea subţire se ridicau şi coborau. Sus-jos, sus-jos. Somnul transparent. Cuţitul negru sub soarele prea roşu. Seul se scurge pe trotuar. Cristalizat. Şi noi patinăm în neştire sub castanii înfloriţi.”

Maturitatea este însă aceea care declanşează lupta cea mai disperată cu timpul, fiinţa intrând acum într-un proces accelerat de eroziune a identităţii: „Femeia la treizeci de ani. Vîrstă imatură, cînd încă iubitul te înconjoară ca o apă caldă. Ziua de vară de după perdele prăfuite. E vremea să porţi cercei. Urechile  însă refuză, se umflă. Atîrnă grele ca nişte ghivece. La treizeci de ani, urarea să faci copii frumoşi te turteşte de tot. Să creşti copii ca să uiţi că te aşteaptă serile nesfîrşite, cu poze înrămate pe pereţi, ca să uiţi de trupul mototolit, de frica dospind în măruntaie, de iluziile care-ţi dau tîrcoale. Te împotriveşti cu blîndeţe:  mai sînt  atîtea de făcut.” Intervine acum o nouă primejdie, identitatea fiind ameninţată nu numai de multiplicarea în eurile trecute, ci şi de asemănarea primejdioasă cu celălalt, tragedia personală devenind tragedia universală a femeii la treizeci de ani: „Şi totuşi semăn din ce în ce mai puţin cu mine, dar leit cu nepoata doamnei din compartiment, cu amica altei doamne. Scala asemănărilor, mai mică sau mai mare, mă urmăreşte pe stradă, acasă.” Teama de ridicol se insinuează şi ea acum, la început sfidată: „Nici un gest nu e destul de ridicol sau indecent. Şi nici ploaia care s-a pornit nu mă poate împiedica să mă rotesc în jurul tău ca o libelulă ameţită,” apoi tot mai pronunţat: „E deja după-amiază şi toate eforturile mele au fost în zadar. În loc să te privesc cu siguranţa unei june perfect machiate, să te privesc prin perdeaua rimelului ca o modernă Salome, să-ţi arunc ocheade ca o turcoaică frumos încondeiată, n-am reuşit decît să-mi înroşesc ochii. Te rog să nu rîzi totuşi de mine.”

Elementul acvatic rămâne ca întotdeauna prezent: pulpele îndrăgostiţilor se ating „lunecând în depărtare ca nişte luntre geluite,” iar viaţa pare să fie ameninţată în permanenţă de ploaia care diluează, care şterge.

În Cartea burţilor şi a singurătăţii (Pontica, 2003) obsesia timpului este transpusă în vechiul mit al lui Iona, singurătatea născându-se de fapt din lupta cu fatalitatea vieţii ca durată brutal limitată: „Degeaba. E iarăşi beznă şi cartea-burtilor-coperta-1iarăşi nu pot respira. Şi hruba asta înţesată de amintiri nu-i decît o altă burtă din care trebuie să scap.” În Poeme de trecere (Vinea, 2005) însă, resemnarea începe deja să-şi facă loc, săpându-şi sigură drumul prin carnea amară a singurătăţii: ” În cele din urmă, totul mă trădează, pielea, memoria şi puloverul meu turcoaz, deja lăsat. Trăiesc în umbra zidului, a ştreşinii, fără jurnal, fără proiecte, fără destinaţii precise. Trăiesc deodată cu ziua care trece.” Viitorul se arată acum limpede, întrupat în bătrâna femeie care a depus deja demult armele: „Abia acum, la bătrîneţe, după ce ani de zile se încăpăţînase să lupte împotriva prafului, măturînd, ştergînd, lustruind fără încetare, abia acum cînd stătea paralizată în căruciorul de piele cumpărat de nepotul său, teama de singurătate şi plictiseală se scurse din trupul ei ca o apă mîloasă, pînă rămase numai ziua senină şi verde.”

Într-un interviu, Doina Ioanid îşi mărturisea afinitatea cu liniile distorsionate din tablourile lui Marc Chagall şi cu poezia lui Mircea Ivănescu, ambii aşadar maeştri totali ai discreţiei. Şi poemele ei se caracterizează într-adevăr prin discreţie şi printr-o anumită economie a limbajului menită să transparentizeze viaţa. Şi totuşi, în Poeme de trecere, răzbeşte o voce destul de amară, în care resemnarea refuză să se consemneze liniştii şi unui ritual diafan al trecerii: „Mi s-a părut atunci că înţeleg ce se întîmplă, că trebuie să las lucrurile să curgă, aşa cum se cuvine din partea unei femei în toată firea. Dar la ce bun înţelepciunea asta de doi bani?” Înţelegându-şi natura de păpuşă lipsită de putere în faţa vieţii, fiinţa se lasă în cele din urmă pradă tristeţii, în care însă continuă să resimtă o anume brutalitate: „Căci numai tristeţea mi-a supravieţuit. Şi ea îmi poartă trupul încoace şi încolo, îmi toarnă din cînd în cînd un pahar de gin, mă îmbracă şi-mi dă brînci în lume.”

Scriitura vârstelor succesive, care traversează toate cele patru cărţi ale Doinei Ioanid, sfârşeşte inevitabil prin a se imprima adânc în fiinţa de carne, unde lupta nu va înceta niciodată, în ciuda înţelegerii ei acum nu ca trăire autentică, ci ca spravieţuire: ” E ca şi cum aş fi înghiţit o mulţime de cuvinte, şi ele ar fi format o scară a lui Iacob din adîncul meu pînă spre cerul gurii.”

Cristina Ispas

material exclusiv BdP

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: