Prima pagină > Doina Ioanid, Interviuri, nr. 02 (Doina Ioanid, din decembrie 2008) > Doina Ioanid – „Să fiţi citiţi!”, interviu de Mihail Vakulovski, tiuk!(2004)

Doina Ioanid – „Să fiţi citiţi!”, interviu de Mihail Vakulovski, tiuk!(2004)

 

doina-ioanid-mihail-vakulovski1– Doina, îţi aminteşti cum ai început să scrii poezie?

– Poezia a fost o dragoste mai tîrzie. În copilărie îmi plăceau mult poveştile, povestirile, romanele de aventuri. Cel mai mult îmi plăceau poveştile chinezeşti, probabil din cauza amestecului fascinant de cotidian şi fabulos. Ajunsesem chiar să inventez poveşti pentru sora mea Mary, le inventam mental, de multe ori le uitam (singura de care-mi mai aduc vag aminte, asta pentru că lui Mary i-a plăcut foarte mult şi îmi cerea mereu să i-o spun, se chema foarte emfatic „Prinţesa florilor de piersic”). Cred că abia pe la 16-17 ani am început să scriu poezie, dintr-o pornire nelămurită, dintr-o nelinişte tipic adolescentină, provocată probabil de poezia lui Baudelaire şi a lui Bacovia, dar mai ales de romanele lui Dostoievski.    

– Cum erau primele tale texte poetice? Tot… în proză?

– Proaste. Erau imitaţii sau simple efuziuni sentimentale de adolescentă. Nici eu nu prea ştiam ce vroiam la vremea aia. De altfel, n-am scris multe texte. Îmi plăcea mai mult să citesc decît să scriu. Abia cînd am început să scriu „de-adevă”, am scris în proză.

– Cum ai debutat revuistic şi în volum? Ce-ai simţit cînd ai avut pentru prima dată obiectul în mînă?

– Am debutat destul de tîrziu, în 1995, în nr. 4 al revistei „Cuvîntul”, la rubrica inventată de Radu G. Ţeposu, „Cea mai tînără generaţie”. Ştiam de această pagină a debutanţilor şi lăsasem nişte poeme la redacţie. Apoi, prin Ion Bogdan-Lefter, am aflat că Radu G. Ţeposu  vroia să le publice, dar mai ales că vroia să mă cunoască. Îţi dai seama că am fost în culmea fericirii. În volum, am debutat în 1998, în Ferestre’98, alături de Ioana Vlaşin, Marius Ianuş, Iulian Băicuş, Cecilia Ştefănescu, Victor Nichifor şi Angelo Mitchievici. Cartea a apărut mulţumită lui Mircea Cărtărescu. După cum ştii, Mircea ţinea cenaclul „Litere”şi s-a preocupat de găsirea unor sponsori pentru a publica acest al doilea volum colectiv (primul a fost Tablou de familie). Am avut marea bucurie şi şansa de a fi remarcaţi şi promovaţi de Mircea Cărtărescu, mai ales într-un moment în care exista, de fapt cred că mai există încă, un soi de apatie, de dezinteres faţă de tinerii autori, ca şi cînd, după 1989, literatura română ar fi încremenit la nişte modele imposibil de depăşit, cînd, de fapt, criticii încremeniseră, deveniseră incapabili să mai recepteze ceea ce se scria, cu excepţii notabile fireşte. Abia în 2000, în urma cîştigării unui concurs de debut, organizat de domnul Mircea Martin la editura Univers, a apărut volumul individual Duduca de marţipan. Cît despre ce am simţit, mi-e destul de greu să explic. Eram foarte bucuroasă, fireşte, dar aveam şi o senzaţie stranie, ca şi cînd n-ar fi fost totuşi vorba despre mine. Am avut sentimentul unei dedublări: pe de o parte, eram tot eu cea de toate zilele, cu gesturile şi gîndurile mele, aveam chipul meu obişnuit, dar pe de altă parte, ceva se schimbase, mai era o Doina, una care se exprima public, ale cărei „născociri” erau cunoscute şi de alţii, care o priveau ca pe o poetă, un autor de hîrtie. Eram şi nu eram eu.

– Ce-au însemnat pentru tine experienţele colective, în cenaclu şi în volumele colective?

– Nu pot să spun că am simţit acea efervescenţă proprie grupurilor literare. Nu fiindcă ea n-ar fi existat, ci pentru că sînt o fire mai retrasă şi pentru că mergeam rar la cenaclu, iar după terminarea facultăţii, foarte rar. De citit, am citit o singură dată, în anul cinci de facultate, cînd am simţit că sînt în sfîrşit pregătită. De altfel poemele citite atunci au intrat peste trei ani în volumul colectiv, iar mai apoi în volumul individual. Experienţa de cenaclu a fost o necesitate, o ieşire în lume, ca pentru orice tînăr autor, dar cred că este ulterioară formării mele. Cel mai bine mi-au prins lecturile personale şi discuţiile interminabile cu Mihai Ignat, care mai tîrziu avea să-mi devină şi soţ. Abia în 40238 Tescani, cînd am conceput acest volum într-adevăr de grup, am simţit pe pielea mea ce înseamnă aventura colectivă. Fiecare a trebuit să participe la un text coerent, încercînd, pe cît posibil, să-şi ignore propria voce şi să ducă mai departe poemul „Viaţa moartă a Melaniei”, urmînd o traiectorie care nu mai era a noastră, ci chiar a textului. A fost un joc fascinant să vezi cum textul îşi secretă el înşuşi continuarea. Şi jocul a continuat cu acele „Dermografii”, cu poemele scrise pe pielea altuia şi replicile lor de hîrtie şi cu „Prozacurile”, poveşti spuse la lumina lumînării, în faţa unui pahar de vin, într-o atmosferă foarte degajată. M-am simţit foarte bine, aproape la fel de bine ca şi-n copilărie, cînd nu ai altceva de făcut decît să te joci, să hoinăreşti, să te amuzi.

– Stilul tău, poemele în proză, te reprezintă sau te ajută?

– Mă reprezintă chiar foarte mult, aşa cum e şi normal. Nu cred în stiluri impersonale, de altfel nici nu există aşa ceva. În momentul în care scrii te scrii pe tine însuţi, evident la modul transfigurat. Ceva din ceea ce gîndeşti, din ceea ce simţi, din modul propriu de a privi lumea trece insesizabil în orice scriere literară, chiar dacă sub forme mai mult sau mai puţin disimulate. Pentru mine, poemul în proză este cea mai potrivită formă de exprimare. Aşa pot să spun poveşti, despre mine, despre ceilalţi, oameni apropiaţi sau pur şi simplu anonimi, pentru că fiecare om e un soi de cronică vie, dacă vrei. O poveste simplă, conturată la modul cel mai naiv, poate surprinde foarte bine poezia lumii în care trăim. Cred că de acea îmi plac atît de mult Marc Chagall şi Mircea Ivănescu.

– Eşti un caz rarisim, fiind născută la Bucureşti, ai ajuns altundeva, la Braşov. Cum se simte o (scriitoare) bucureşteancă în… provincie?

– Mi-a plăcut Braşovul de cînd eram mică şi veneam în vacanţe, dar nu m-am gîndit serios să mă stabilesc aici decît după terminarea facultăţii. Îmi place ritmul oraşului, îmi plac oamenii lui. E drept că sub raport cultural mai sînt încă multe de făcut, pentru a ajunge Bucureştiul sau Clujul, e drept că dai şi pe aici de persoane obtuze, dar cred că pînă la urmă omul sfinţeşte locul. Iar de scris şi de publicat pot foarte bine s-o fac şi de aici, din provincie. Ştiu că există prejudecata că dacă nu eşti în „capitalie”, dacă nu te agiţi, dacă nu „te bagi în seamă”, nu ai o bună „vizibilitate”, dar asta ţine zic eu mai degrabă de strategii de promovare, de oficializare, care sînt importante, nu zic nu, aş fi ipocrită să spun că nu mă interesează să fiu cunoscută. M-am bucurat, de exemplu, foarte mult cînd Un Cristian, care se ocupă de promovarea tinerilor autori şi de „Biblioteca de poezie”, mi-a spus că E vremea să porţi cercei „circulă” în căminul din Grozăveşti şi că este citită cu plăcere. Într-un peisaj literar confuz, cum este cel de la noi, contează să te agiţi, să faci vîlvă, dar cred că mai important este textul, evident textul care să ajungă totuşi la cititori, că doar nu scriem doar pentru noi înşine. Apoi, chiar în capitală fiind, nu ştiu dacă aş fi putut să mă adaptez acestui stil al „băgăreţilor”. Poate că acesta-i mersul vremurilor, poate s-ar putea să par anacronică, dar eu tînjesc după o lume literară mai normală, în care să poţi trimite un text şi el să fie suficient pentru a exista ca autor. Nimeni nu ştie cum arată Salinger, care obişnuia să-şi trimită textele prin poştă, dar toată lumea îl citeşte şi-l apreciază. Poate că avem nevoie de strategii, dar am impresia că au ajuns să conteze prea mult, periculos de mult, în timp ce autenticitatea şi valoarea textelor au ajuns secundare.

– Lucrezi la universitatea „Transilvania” de la Braşov. Ce nu-ţi plăcea la profesori, studentă fiind? Ce nu-ţi place la studenţi, fiind profesoară? Ai picat pe cineva?

– E greu de spus, sînt profesori şi profesori. Cel mai tare mă deranjează însă dezinteresul, infatuarea şi lipsa de flexibilitate. Cît despre studenţi, cu excepţiile de rigoare, cred că au pierdut exact gustul pentru ce-i mai important, studiul personal. Se mulţumesc cu foarte puţin (la una dintre prezentările finale, o studentă din anul I m-a întrebat dacă trebuie să citească toată cartea, dacă nu se poate să citească numai cîteva capitole, cît să-şi facă o idee), majoritatea sînt apatici, deformaţi de un sistem de învăţămînt abrutizant, care merge pe compilaţii şi reproduceri de tot soiul. Asta fiind situaţia, îţi dai seama că mi-a fost imposibil să nu pic pe cineva. Avem nevoie de ierarhii, avem nevoie de criterii. Ca profesor, ai o mare responsabilitate, nu poţi să acorzi oricui o diplomă, ştiind că va merge poate la un liceu sau la o şcoală generală, fără să aibă pregătirea profesională necesară.

 – Cine dintre scriitorii pe care-i predai la universitate îţi pare cu adevărat important? Cine – din contra? Ai de gînd să faci o carieră universitară sau ţi-ar plăcea să faci altceva?

– Nu prea sînt în măsură să-ţi răspund la această întrebare, eu fiind asistent la limba franceză. Din cîte ştiu totuşi, de la colegii de la catedra de română, programele sînt flexibile, fiecare profesor putînd să-şi stabilească „repertoriul”. Ca observaţie generală, aş putea să-ţi spun însă că ar trebui ca interesul să cadă mai mult pe literatura contemporană, pentru ca tinerii să ţină pasul cu ceea ce se scrie acum, în tinereţile lor. Aici, în Braşov, situaţia este totuşi fericită, zic eu, există cursuri de scriere creatoare, un maraton de poezie, care le permit celor interesaţi contactul direct cu literatura contemporană, în sensul propriu al cuvîntului, şi chiar cu autorii înşişi. Cît despre profesorat, trebuie să mărturisesc, nu este pasiunea vieţii mele. Mi-ar plăcea să călătoresc şi să am mai mult timp pentru scris, dar pentru asta, vorba unui poet foarte apropiat, ar trebui să devin rentieră, lucru aproape imposibil pentru un scriitor din România.

– Cum îţi pare literatura scrisă de tineri? Cine îţi pare mai apropiat? Cine nu-ţi place deloc dintre cei oarecum cunoscuţi?

– Destul de amestecată. Sînt scriitori buni, dar şi multe ciurucuri făcute din exhibiţionism şi imitaţii facile. Îmi place, de exemplu, fără rezerve, Ruxandra Novac. Are o voce distinctă, o sensibilitate aparte şi obsesii proprii. Îmi plac Ştefan Baştovoi – şi ca poet şi ca prozator -, Iulian Fruntaşu şi o tînără prozatoare, Ina Crudu (prezentă în volumul colectiv Junii ’03, cu un excelent fragment de roman). Nu-i pun la socoteală pe prietenii mei literari, din cele două volume colective, Tablou de familie şi Ferestre”98, întrucît sînt destul de subiectivă. Nu-mi plac Adrian Urmanov, Dan Mircea Cipariu, Elena Vlădăreanu, Ioana Băeţica, Bogdan Iancu (o imitaţie a lui T. O. Bobe, reuşită ce-i drept, dar care nu face din el decît un meşteşugar iscusit).

– Cum îţi par revistele şi editurile din România?

– Sînt multe reviste în România, dar sînt destul de scorţoase sau pur şi simplu proaste. Oricum, mă plictisesc îngrozitor. Cît despre edituri, aici situaţia s-a schimbat în bine, în sensul că oferta de carte este bogată, chiar foarte bogată. Din păcate, marea problemă este cea financiară. Sînt edituri care încearcă însă să menţină un echilibru între preţ şi puterea de cumpărare, precum Polirom, Compania sau Paralela 45, dar sînt altele, precum Humanitas sau Rao, mai ales cea din urmă, care au pierdut contactul cu realitatea şi care mizează mult pe snobism pentru a-şi vinde cărţile. Cărţile nu sînt un lux, iar dacă vor deveni, editorii ar trebui să fie primii care să se îngrijoreze. În ce priveşte cărţile de poezie, aici lucrurile stau într-adevăr foarte prost. S-a creat deja prejudecata că poezia nu este vandabilă, aşa încît nici editorii, nici librarii nu se mai obosesc să o distribuie, fără să-şi dea seama că generează astfel un cerc vicios. Dacă nu este difuzată, promovată, poezia nici nu are cum să ajungă la cititori şi atunci nu văd cum şi-ar putea aceştia manifesta interesul. Ca să nu mai vorbim de faptul că tinerii autori ar putea schimba părerea despre poezie, oferind pur şi simplu altceva decît poezia din manuale.

– Ce ai face pentru tineri dacă ai fi directorul unei reviste sau edituri importante sau preşedinta uniunii scriitorilor, să zicem? Ce ţi-ar plăcea să facă pentru tine, ca scriitoare tînără, US?

– Nu m-am dus niciodată atît de departe cu gîndul. Ar fi şi foarte greu, întrucît nici măcar nu sînt înscrisă în US. Mi se pare o colcăială de interese meschine, în plus, pe lîngă puţinii scriitori buni de acolo, sînt foarte mulţi scriitori de mîna a doua şi a treia. Dacă situaţia ar sta altfel şi aş deveni preşedinta unei asociaţii de scriitori, deşi nu mă văd deloc în ipostaza asta, aş face totul să-i promovez pe cei tineri, indiferent de grupurile şi grupuleţele din care ar face parte, evident cu condiţia să-mi placă ceea ce scriu, valoarea textului fiind singurul criteriu. Deocamdată, am impresia că nu mai ies nici eu, nici prietenii mei de grup, din această secţiune a tinerilor autori ţinuţi pe listele de aşteptare. Dar dacă stau bine să mă gîndesc, n-ar trebui să mă deranjeze prea tare, abia devine provocator şi mă menţin în formă, în plus oficializarea rimează prea mult cu osificarea. În tot răul e şi-un bine. Ca director de revistă sau de editură, aş face un program special de promovare a tinerilor autori, la modul cel mai pragmatic. Nu m-aş mulţumi numai cu publicarea lor, aş organiza tot felul de turnee, de întîlniri cu cititorii, aş găsi modalităţi mai noi de seducţie a publicului, aşa cum de altfel încearcă să facă Un Cristian, fără să aibă vreun ajutor de undeva. Aşa cum ar trebui să facă uniunile de scriitori, dacă ar fi într-adevăr preocupate de promovarea literaturii române în general, nu numai a tinerilor. Mi-ar plăcea ca această Uniune să se decanteze, să-şi ia rolul în serios, să-şi schimbe regulamentul de sectă închisă (de exemplu, nu poţi să candidezi la un premiu dacă nu eşti înscris, cu alte cuvinte premiile sînt ale noastre pentru noi, cei din Uniune), să se ocupe de promovarea, în ţară şi în străinătate, a autorilor cu adevărat buni, să acorde burse de creaţie, să devină mai transparentă, să se transforme dintr-o adunătură pestriţă de scriitori într-o grupare de calitate, activă şi eficientă. „Primenirea” asta mi se pare însă deocamdată o utopie. N-aş vrea să închei totuşi pe un ton atît de sumbru. Cu sau fără asociaţii de scriitori, sper ca literatura tinerilor, cu adevărat de valoare, să-şi capete locul meritat, adică să fie citită. Şi dacă salutul adolescenţilor este: „Să fii iubit!”, eu le-aş putea spune tinerilor scriitori: „Să fiţi citiţi!”.

(Interviu Tiuk!, realizat de Mihail Vakulovski în  aprilie-mai 2004, Braşov – Braşov)

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: