Prima pagină > Doina Ioanid, Interviuri, nr. 02 (Doina Ioanid, din decembrie 2008) > Doina Ioanid – un interviu în „România literară” (2008)

Doina Ioanid – un interviu în „România literară” (2008)

doina-ioanid-interviu-in-rom-lit-2008

1. „Ce cauţi tu, duducă, pe lumea asta, unde au trecere numai femeile blonde cu gust de piper, bărbaţii cu ţepi de oţel implantaţi în vârful capului, păpuşile gonflabile şi copiii precoci? De ce te plimbi pe străzile pline de praf ca o vrabie fără pene? Doar nu crezi în promisiunile făcute înainte de-a te naşte?”

 

Dragă Cristian, astea-s doar câteva întrebări la care nu am găsit încă răspuns, poate dacă l-aş fi găsit n-aş mai fi scris. Ramâne doar senzaţia, pe care s-ar putea s-o aibă mulţi oameni, chiar dacă nu o exprimă, senzaţia că nu te integrezi în peisaj, că nu-ţi găseşti locul într-o lume din ce în ce mai nebună. Oricum, poezia nu e făcută să dea răspunsuri decât indirect, prin ricoşeu.

 

2. Să vedem puţin cum a fost cu începutul în literatură. Cum s-a întâmplat şi cum e să faci casă bună cu ea?

Cu literatura, am avut dintodeauna o relaţie specială, o relaţie de iubire necondiţionată. Din copilărie, îmi plăcea foarte mult să citesc. Lecturile mele, destul de dezordonate, erau pe principiul delectării, al unei plăceri absolute, care ţinea de răgaz, de intrarea într-un timp special, după cum scria Mircea Eliade. În plus, literatura era o compensaţie pentru lumea sordidă a comunismului, în care trăiam cu toţii. Dincolo de asta, descopeream universuri diferite, descopeream lumi, poveşti, moduri de a spune şi de a se spune pe sine care mă ajutau să-mi canalizez imaginaţia şi să mă raportez altfel la ceea ce trăiam, experienţe care de multe ori nu erau dintre cele mai fericite. Aşa că fără să-mi dau seama, am început să inventez poveşti, pe care i le spuneam sorei mele Mary, înainte de culcare. Trebuie să-ţi spun că nu le-am scris, nu le-am notat niciodată. Era doar un mod al nostru de a strânge rândurile, era ceva numai al nostru. Oricum, din ceea ce ni se cerea la şcoală, compunerile şi povestirile îmi ieşeau cel mai bine. Îmi pare rău că nu le-am păstrat. O singură dată, am dat peste una dintre povestiri. Era o zi de curăţenie. Bunicii aveau o casă mare, cu pod şi şopron, cu pivniţă şi magazii, ca unii ce fuseseră gospodari înstăriţi, iar pentru comunişti, chiaburi. Aşa că erau multe de făcut. Curăţenia podului îmi plăcea foarte mult, găseam acolo tot ce vroiai şi ce nu vroiai, de la hamuri de cai, pe care nu le mai folosea nimeni, pentru ca nu mai aveam nici cai, nici şaretă, la samovare, şaluri vechi şi pantofi de epocă. Îmi plăcea să scotocesc peste tot şi să stau între lucrurile alea care aveau poveşti, poveşti pe care nimeni nu mi le spunea, de frică să nu ne dăm de gol la şcoală şi să avem probleme. Erau însă lucruri care-şi cereau istoriile. Iar din ce mai prinsem de la bunici, din frânturile lor de conversaţii, când credeau că noi ne jucăm şi nu suntem atente, încercam să inventăm poveşti. Aşa am descoperit, într-o astfel de zi de curăţenie, printre multe alte hârţoage, una dintre povestiri, pe care, citind-o, am descoperit, după mulţi ani, că era foarte interesantă şi curat scrisă, deşi semăna cu Un om necăjit a lui Sadoveanu. Am lăsat-o însă acolo, nu aveam obiceiul de a păstra, eram oricum foarte împrăştiată. Acum îmi pare rău, dar nu cred că mai există pe undeva. Mai târziu, am început să citesc mai ordonat, dar de scris şi mai ales de păstrat n-am păstrat nimic. Nici chiar la poemele publicate, nu mi-am păstrat ciornele, ci numai variantele electronice, ca şi când mi-ar fi fost teamă să las prea multe urme. Când am început să scriu, am scris poezie. Nu era o poezie bună, erau nişte efuziuni sentimentale, expresie a unor stări neliniştite de adolescentă. Nu aveam reperele literare necesare şi nu eram un geniu. Oricum, am scris puţină poezie, tocmai fiindcă eram nemulţumită de ce-mi iese. După ce am intrat la facultate, l-am întâlnit pe Mihai Ignat, care era literar vorbind mult mai matur decât mine, venea de la Braşov, unde era deja un grup literar puternic. Mihai avea şi lecturi din americani şi sud-americani de care eu nici nu auzisem. Am făcut schimb de poeme. După ce le-am citit pe ale lui, le-am ars pe ale mele. Observaţiile lui au fost puţine, mi-a zis că trebuie doar să citesc şi altceva decât franţuji şi să încerc să-mi valorific experienţele. În rest, am fost pe cont propriu. Când am ajuns la cenaclul condus de Mircea Cărtărescu, pot să spun că eram deja formată.

3. Cum vezi povestea internautică? Crezi că blogurile sunt o pierdere de vreme sau pot ajuta măcar la promovarea unui autor, dacă nu ca „exerciţiu cu publicul”? Nu cumva se face confuzia între bloguri de cititori şi bloguri de scriitori?

Nu există nici o îndoială că blogurile au devenit un mod eficient de comunicare cu cititorii şi de promovare a scriitorului, mai ales în absenţa funcţionării normale a presei culturale româneşti, ca să nu mai vorbim de difuzare. Pe de altă parte, discuţiile de pe bloguri devin uneori irelevante sau plictisitoare, dacă nu chiar stupide, din cauza unei prea mari „democraţii”. Eu una n-am răbdare să navighez pe net.

4. Faci parte din USR şi ASPRO?

Nu fac parte din nici o asociaţie, deşi se spune că e bine, că ai parte de susţinere. Pur şi simplu, nu m-am „agitat”, mi s-a părut mult mai simplu şi firesc să scriu şi să public, deşi nu cred că astăzi mai ajunge.

doina-ioanid-fisa-de-prezentare5. Primul onorariu de scriitor. Îţi mai aminteşti de el? Ce alte joburi/traduceri  au surclasat statutul de „scriitor profesionist”?

Primul onorariu de scriitor l-am luat de la revista Vatra, prin toamna lui 1995, iar cu banii ăia m-am dus la coafor. Tipic feminin, nu? Am primit numai sume infime pentru publicarea textelor mele. Poezia nu e rentabilă, asta mi se tot spune de multă vreme încoace (probabil că ar trebui să mă consider fericită că sunt măcar publicată). Ba am mai scos şi bani din buzunar, ca să-mi cumpăr exemplare şi să le dăruiesc fie criticilor, fie prietenilor. Nimic nu poate însă surclasa statutul de scriitor, sau nu neapărat statutul, care e vai de capul lui, ci pur şi simplu actul de a scrie, pentru că asta e ce-mi doresc. Cât despre scriitori profesionişti, nu putem vorbi de aşa ceva în România. Cu câteva excepţii, nu cred că se poate trăi din scris. Scriitorul este întodeauna şi altceva, profesor, jurnalist, bibliotecar, om cu ziua, orice vrei tu. Meseria de scriitor nu există în România. Însă nici ca traducător, nu poţi supravieţui. Astea sunt doar utopii culturale, care nu-ţi dau de mâncare. Ştiu că sună terre-à-terre, dezolant şi penibil, dar asta e realitatea goală-goluţă, fără înfrumuseţările de rigoare. Deşi, în ultima vreme, am constatat că sunt bani în cultură, însă pentru cei care cunosc sistemul şi ştiu cum să se folosească de el sau pentru cei care cunosc arta de a se învârti. Descurcăreala e o artă pe care nu o stăpânesc, sunt prea bleagă.

6. Braşovul ultimilor ani a însemnat mult pentru tine. Muşina, Crăciun, Pişcu, Mihai Vakulovski… Cum a fost (deja vorbim la trecut) viaţa de asistent universitar la Braşov?

Braşovul a însemnat mult pentru mine. E un oraş mai temperat, cu al cărui ritm m-am potrivit. Este însă un oraş cam lipsit de perspectivă culturală. Scriitorii braşoveni, de la Alexandru Muşina, Gheorghe Crăciun, Caius Dobrescu, Romulus Bucur şi Andrei Bodiu au făcut să mi se mai pară ceva mai mult decât un oraş industrial. Ca asistent la catedra de limbi străine, am predat franceză şi nu aş fi părăsit învăţămîntul dacă nu mi s-a fi pus beţe în roate. Uneori, oameni care nu sunt la locul potrivit, dar îşi închipuie că sunt cei mai şi cei mai pot face mult rău, mai ales dacă ajung în funcţii de conducere. În cele din urmă, am simţit că nu-mi mai pot face meseria cum trebuie. Din păcate, pentru că-mi plăcea să predau şi în plus îmi rămânea şi ceva timp mai mult de scris.

7. Mircea Cărtărescu şi Cenaclul Litere. Care e „istoria personală” legată de Literele bucureştene? Cum priveşti acum „Ferestrele” şi cum te-ai raportat la experimentul Tescani?

La cenaclul lui Mircea mergeam sporadic. Mai vorbeam din când în când, însă nu eram pe atât de activă pe cât era, de exemplu, Răzvan Rădulescu. Îmi plăcea însă să trec uneori pe acolo, pentru spiritul viu, uneori muşcător al cenaclului, pentru comentariile ponderate ale lui Mircea, care era un excelent conducător de cenaclu, fin şi atent la tot ce se citea. Uneori ieşea cu noi, studenţii, la bere, iar atmosfera degajată de la aceste întâlniri, poveştile lui Mircea, chiar şi simplul fapt că eram în preajma unui scriitor important, pe care-l apreciam, toate astea au contat foarte mult. Dar Mircea a făcut mai mult pentru noi, a lansat două volume colective, Tablou de familie şi Ferestre’98. A mizat pe nişte tineri şi i-a ajutat, când nu prea se înghesuia nimeni să le dea o mână de ajutor. Experimentul Tescani s-a născut din dorinţa de a ne întâlni ca scriitori şi de a scrie ceva împreună. A fost un mod de-a ne cunoaşte mai bine; a ieşit şi-o jucărea literară, bine primită la vremea ei. Mai ales poemul scris la mai multe mâini mi se pare reuşit. Pentru mine, a fost oricum o experienţă unică.

8. Ce crezi despre topurile literare?

Nu-mi place să fac topuri, nu cred în ele. Literatura e o chestie subiectivă, de gust, care se schimbă şi se rearanjează mereu. Trebuie să treacă o vreme, să laşi lucrurile să se cearnă, să se aleagă apele, cum se spune. În plus, cum să fac eu o ierarhie între Kundera, Faulkner, Salman Rushdie, ca să dau doar un exemplu? Care ar fi criteriul după care l-aş plasa pe unul înaintea celuilalt? Literatura nu e o competiţie, ci o chestiune de scriituri complementare. Asta nu exclude faptul că există literatură bună şi literatură proastă.

9. Duduca de marţipan. Premiul Univers pentru debut. Te aşteptai?

Îmi doream fireşte să câştig concursul de debut de la Univers, „Prima verba”, aşa că am trimis textul prin poştă. Nu mi-am făcut însă prea mari speranţe, nu că n-aş fi avut încredere în corectitudinea concursului, ştiam că acolo e Mircea Martin, iar asta era suficient pentru mine. Eram însă la început de drum şi aveam îndoieleile mele. M-am bucurat foarte mult, premiul de debut a fost un credit important pentru mine. Mi-a dat mai multă încredere în mine şi m-a lansat pe piaţa literară. În anii ăia era ceva să debutezi la Univers.

10. Patru cărţi publicate, patru edituri. Univers, Aula, Pontica, Vinea. Ce urmează? Şi, inevitabila obsesie, de ce migrează autorii de la o editură la alta?

Urmează un alt volum, Ritmuri de îmblînzit aricioaica, la care lucrez de aproape trei ani şi pe care sper să-l termin anul ăsta. Vreau însă să-l public la o editura cu difuzare mai bună, cum este Cartea Românească, pentru ca volumul să existe, să se poată găsi şi în librării, căci asta a fost problema majoră cu editurile la care am publicat până acum. Nu sunt snoabă sau nerecunoscătoare, nu caut neapărat o anumită editură, dar aş vrea să-mi văd cartea în rafturile librăriilor şi să le pot spune cititorilor mei de unde pot să şi-o cumpere.

 doina-ioanid-interviu-pag-2-in-rom-lit-2008

11. Cum a fost cu sosirea la „Observator cultural”? Vorbim despre o provocare pe cât de mare, pe atât de solicitantă. Pe şleau, nu mulţi te-ar fi văzut în postura de secretar general de redacţie la un astfel de brand literar. Şi asta din două motive cel puţin curioase: redacţia e în Bucureşti, puţin complicat pentru cineva stabilit în Braşov, iar „postul” presupune o responsabilizare aparent dură pentru „fragila” Doina Ioanid. Spun asta pentru că discreţia ta poate fi interpretată şi ca o formă de timiditate, nu doar de „crez” literar.

Mi-am dorit să fac jurnalism, dar nu ştiam prea bine cât efort presupune să fii secretar general de redacţie. M-am aruncat în apă înainte de a şti să înot. Acum, după trei ani, pot spune că nu m-am descurcat deloc rău. Dar e adevărat, e o slujbă care-ţi cere multă energie. În plus, e o responsabilitate foarte mare şi ai de lucrat cu oamenii, treabă nu tocmai uşoară. Pot spune că am avut şi satisfacţii, dar şi dezamăgiri. Mai rău a fost cu naveta, pentru că am rămas destul de mult prinsă între două oraşe. Cât despre discreţia mea, ea ţine într-adevăr de un crez, acela că textele bune răzbat singure până la urmă, chiar dacă mai târziu, dar ţine cumva şi de o anumită structură sufletească, de educaţia primită de la bunici, care aveau o filozofie ţărănească foarte sănătoasă, deşi total nepotrivită cu lumea în care trăim: „Munceşte, că Dumnezeu te vede!”, obişnuiau ei să-mi spună. Şi pentru că nu sunt o băgăcioasă, nu-mi place să fac tapaj, nu am ştiinţa de a „cultiva” oamenii, nu-mi rămâne decât să scriu şi să public, în rest, nu mai ţine de mine.

obs_cultural

12. Să vorbim puţin despre „formula 3″ (Caius Dobrescu – Doina Ioanid – Vasile Ernu), cărţile care-şi scot autorii în oraş.

A fost o seară de lecturi organizată de Observator cultural, în ideea promovării scriitorilor. Cum turneele de lecturi şi întâlnirile cu cititorii sînt foarte puţine, a fost o ocazie binevenită de a „ieşi în lume” şi de sta face to face cu publicul sibian. Pentru mine, a fost o provocare, a trebuit să mă gândesc la un mod de a capta atenţia publicului. Prin urmare, mi-am făcut o fustă de poeme. Mi-am scris textele pe foi de calc şi le-am cusut la un loc, într-un fel de cloş. Am apărut îmbrăcată în propriile poeme, aşa cum îi stă bine unui scriitor. Apoi le-am dăruit celor prezenţi. A fost un mic performance, care a ieşit destul de bine, zic eu

coperta-rom-lit13. 2008. 40 de ani de „România literară” şi apariţia „Istoriei critice” a lui Manolescu. Un an după încheierea „Orbitorului”, în plină campanie de promovare a scriitorilor români. Pare o conjunctură perfectă. Ce aştepţi să ţi se întâmple ca autor?

Nu ştiu dacă astea sunt reperele pentru o conjunctură perfectă. Există însă o deschidere spre literatura română, există şi o dorinţă de promovare. Dar şi aici este o bătălie, cine pe cine cunoaşte, cum ajungi la cutare. Intervine şi gustul şi subiectivitatea celor care fac alegeri şi propuneri. Mai e o chestie şi de baftă, de a te afla la locul potrivit la momentul potrivit. Ca scriitor, îmi doresc să scriu şi să public în continuare, să fiu citită, tradusă. Mi-aş dori o bursă de creaţie, ca să am răgaz pentru scris. Mi-aş dori să călătoresc, să mă întâlnesc cu scriitori străini. Cam multe, nu?

14. Poţi scrie cu muzică?

Da, chiar mă ajută.

15. Conduci?

Nu ştiu să conduc. Dacă mă gândesc bine, nici nu vreau, traficul din Bucureşti e de-a dreptul dement… În plus, cred că aş fi un adevărat pericol la volan, n-am deloc spirit de orientare: mi se întâmplă deseori, dacă schimb drumul sau e noapte, să nu mai recunosc o stradă pe care am batut-o cu piciorul, am impresia că ies brusc din peisaj şi mă regăsesc într-un spaţiu străin, ceea ce uneori mă sperie de-a dreptul.

16. Specialitatea casei în bucătărie?

Îmi place să gătesc. O fac cu plăcere, ba chiar mă relaxează. Ciorba de salată, ciorba de tarhon cu ciolan afumat, tochitura, sarmalele şi ar mai fi şi altele, dar nu vreau să mă dau mare. Pe gustate, nu pe lăudate.

17. Dansuri de societate?

Sunt înnebunită după dans, dar n-am învăţat niciodată dansurile de societate. N-am avut timp. Poate până la bătrîneţe apuc s-o fac şi pe asta.

18. Sporturi practicate…

Nici unul. Doar dacă cititul nu se pune sau datul pe gheaţă. Mi-ar fi plăcut să patinez. Când eram mică nu ratam nici un concurs de patinaj la televizor.

19. Fumezi?

Da, din păcate. Am căpătat acest viciu când am ajuns în redacţie. A fost o chestie de socializare, cred, care a devenit între timp dependenţă.

20. Nostalgii?

Da. Tare aş mai vrea să fiu copil sau măcar studentă.

21. Cum te raportezi la ideea de generaţie/promoţie?

Ideea de generaţie sau promoţie e doar o obsesie a criticilor literari care ţin morţiş să facă ordine, să te pună într-o căsuţă, e mai comod aşa. Pe de altă parte, e şi obsesia unor scriitori care simt nevoia să se afilieze, ca să răzbată mai uşor în peisajul literar de azi. Mergi cu un grup, cu o generaţie, ca să te „vezi” mai bine. Dincolo de asta, rămâne doar literatura pe care o scrii. Sigur că există un anumit context, un anumit fel de a gândi scriitura la un moment dat, dar importantă e nota specifică, ceea ce ai de spus în felul tău. În plus, ceea te formează ca scriitor nu ţine doar de o influenţă de moment, de un trend (nu scrii poezie într-un anumit fel doar pentru că se cere pe piaţă, pentru că e la modă, pentru că trebuie să fii pe val, ci pentru că există ceva înăuntrul tău care-şi cere expresia cu necesitate, aşa şi nu altfel), ţine de experienţă, de lecturi, de un mod personal de a vedea lumea. Aşa că a gândi totul prin prisma unei generaţii/promoţii mi se pare reducţionist şi irelevant.

22. Spuneai la început că „literatura era o compensaţie pentru lumea sordidă a comunismului”. E aberant să te-ntreb ce mai reprezintă literatura astăzi. Te-ntreb doar ce i-ai spune unui copil pe care familia-l învaţă acum să „se lase de prostiile cu literatura”, să făcă ceva serios, din care să poată trăi, nu doar să-şi plătească o chirie. Te-ntreb dacă nu cumva ai impresia că aşteptarea unui autor pentru normalitate a durat prea mult în timp ce „personalul auxiliar” s-a „descurcat„/ „scos” onorabil?

Nu pot să dau sfaturi, sau pot, dar n-are rost: fiecare trăieşte, în fond, pe cont propriu. I-aş spune doar că pe mine literatura m-a ajutat să supravieţuiesc, i-aş spune că nici măcar nu am avut de ales, că literatura nu a fost o opţiune, ci o presiune interioară. În plus, nici nu prea ştiu ce altceva aş fi putut face, doar la gătit mă mai pricep. De altfel, cred că literatura şi bucătăria fac casă bună. I-aş spune să se apuce de literatură doar dacă nu are încotro. Cît despre normalitatea existenţei unui autor, cred că ea nu există de fapt, şi mă refer aici nu numai la aspectul material, ci şi la cel spiritual. Oamenii fericiţi şi normali nu scriu, trăiesc pur şi simplu.

interviu de un cristian, apărut în nr. 34 (29.08 – 05.09. 2008) al României literare

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: