Cronica Irinei Petraş la volumul „Poeme de trecere” (Apostrof, nr. 7, 2007)

Vârstele de hârtie ale duducăi
Irina Petraş

în revista Apostrof, nr. 7, 2007

DOINA IOANID (născută la 24 decembrie 1968, în Bucureşti, şi stabilită la Braşov, o mutare, să spun deja, în linia firii sale vibrant-aşezate şi reticent-mondene) a debutat în 1995, în Cuvântul; relativ târziu, din perspec-tiva vremurilor nerăbdătoare. Debutul editorial se petrecea în 2000, cu Duduca de marţipan (Bucureşti: Editura Univers, 2000), urmat de E vremea să porţi cercei (Braşov: Editura Aula, 2001), Cartea burţilor şi a singurătăţii (Constanţa: Editura Pontica, 2003) şi Poeme de trecere, Bucureşti: Editura Vinea, 2005, 60 p. (cu o prefaţă de Carmen Muşat). S-a vorbit deja, cu oarecare monotonie a instrumentarului critic, despre discreţie, economie a mijloacelor, stil retro recondiţionat, sentimentalism cu fine nuanţe patetice. Dacă sunt acceptate ca valabile mărturisirile autoarei, atunci, de la cineva care pariază pe francheţe (şi nu se teme să spună net „nu-mi plac”, înşirând nume de prim-plan ale scrisului contemporan), iubeşte „macii, margaretele, albăstrelele şi floarea-soarelui, aşa cum sînt ele pe cîmp” (s.m.), manifest al simplităţii asumate, citeşte Faulkner, Márquez, Caldwell, Vargas Llosa, Updike, Steinbeck, Kundera, Flannery O’Connor, Salinger, Blecher, Bruno Schulz, Sábato, Rushdie, Villon, Ronsard, Baudelaire, Whitman, Ginsberg, Frank O’Hara, Dimov, Mircea Ivănescu, ascultă Offenbach, Chopin, Bach, Ennio Morricone, Vangelis şi priveşte Breughel, Bosch, Vermeer, Chagall, Utrillo, nu poţi aştepta alinieri docile la moda exhibărilor necondiţionate. Biografismul ei este unul întors înăuntru, oarecum pe dos. Nu se citeşte pe sine despuindu-se de veşminte, ci se caută vitraliind secvenţe ale zilei şi ale nopţii. Nu crede că soluţia existenţială şi po(i)etică stă în a (s)pune totul la vedere. Şi asta nu dintr-o pudoare exagerată şi anacronică, ci fiindcă se ştie/se află, încă şi mereu, în căutarea febrilă a acestui tot nesigur, alunecos, al fiinţei.
Vârstele biologice şi cele de hârtie se pândesc reciproc, se amestecă, se scrutează, cu sentimentul că fiecare ştie ceva fundamental ce trebuie mărturisit. Între viaţă şi text se petrece un subtil schimb de experienţă. Întotdeauna cu rest:

ceva din ceea ce gândeşti, din ceea ce simţi, din modul propriu de a privi lumea trece insesizabil în orice scriere literară, chiar dacă sub forme mai mult sau mai puţin disimulate. Pentru mine, poemul în proză este cea mai potrivită formă de exprimare. Aşa pot să spun poveşti, despre mine, despre ceilalţi […] O poveste simplă, conturată la modul cel mai naiv, poate surprinde foarte bine poezia lumii în care trăim

(mărturiseşte în interviul acordat lui Mihai Vakulovski). Scrisul Doinei Ioanid are ceva din tendinţa agripantă a textelor Simonei Popescu (s-a observat deja), din franca şi, deopotrivă, anume voalata paradă interioară a feţelor volubilis, iederatice. Nicoleta Cliveţ identifica, pe bună dreptate, „o senzualitate «vegetală», de interior şi cu un aer buimac”. Însă nu de dibuirea feminităţii prin aspectele ei exterioare e aici vorba. „Explorarea arheologică” are loc, nu-i nicio îndoială, chiar dacă nu se scot anume la suprafaţă vestigii ale „aspectelor abisale, scandaloase ale feminităţii”. O vagă buimăceală („din camera mea de pâslă lumea nu se vede prea bine, nici aerul nu pătrunde cum trebuie”), jucând apăsat pe naivităţi cu înţelesuri multiple, o tatonare prelungă a apelor din subteran (cea mai feminină dimensiune a poemelor sale în proză e, cred, polifonica prezenţă a apei ca metaforă obsedantă – învăluitoare, insinuantă, blând-senzuală, mulându-se temporar pe forme străine şi disimulând adâncimi nici chiar de ea bănuite; iubitul însuşi „te înconjoară ca o apă caldă”) nu ascund neapărat adevărurile scandaloase, ci le ignoră calm însemnătatea. Că zicerile deschise şi brutale despre propriul trup şi despre pliurile sale erotice sunt rare e o întâmplare ţinând de o structură anume, care înţelege să-şi răspundă sieşi în primul rând, nu modei.
„Povestea simplă” e pe cât de firească şi consunând personalităţii autoarei, pe atât de migălos construită. Simplitatea ei e înşelătoare. Căci într-o confesiune precum: „în cele din urmă, totul mă trădează, pielea, memoria şi puloverul meu turcoaz, deja lăsat. Trăiesc în umbra zidului, a streşinii, fără jurnal, fără proiecte, fără destinaţii precise. Trăiesc deodată cu ziua care trece”, trădarea are cel puţin două înţelesuri. Deconspirare şi înşelare, ea e chiar marca oricărei căutări de sine. Totul spune şi tace în acelaşi timp despre adevărurile ultime. În plus, trecerea însăşi consumă, dar şi îmbogăţeşte „biografia”. Răul şi binele sunt tot atât de semnificative în ordine existenţială, rănile devenind podoabe: „vreau să-mi port bolile şi nevroza ca pe nişte pistrui sau ca pe nişte brăţări”.
Mai mult, „poveştile simple” pot fi citite oricând ca prelungiri coşmareşti ale „realului”, ca de-naturări plastice. Sau ca nişte scenarii condensate pentru o colecţie de filme ambigue, pe muchie de cuţit:

Dimineaţa, deprinderea luminii, chipul plăpând, ameninţat de zgomotul străzii. Îmi lipesc gura de umărul tău şi simţurile mele zbârnâind se întind spre tine. Când nu mai rezist, îmi apăs fruntea de perete, iar peretele bubuie gata să explodeze. Deschid geamul şi încerc să respir. Totul devine suportabil: putem sta faţă în faţă, sorbind din ciocolata fierbinte, discutând despre o mie de nimicuri. Şi totuşi, ca o eşarfă molatecă, parfumul cărnii tale mi se înfăşoară în jurul gâtului. Din ce în ce mai strâns

sau

Dugheana e slab luminată. Înghesuiţi, oamenii beau halbă după halbă. Şi ca să treacă timpul mai repede povestesc, zumzăie, îşi aruncă sudălmi transparente. Chipurile uleioase plutesc peste spuma de bere. Zâmbetul unei femei traversează încăperea şi se opreşte pe tăblia unei mese (E vremea să porţi cercei).

Poemele de trecere asumă vârsta intervalului (vezi primul ciclu al volumului), a maturităţii implacabile, prag dinaintea alunecării piezişe pe celălalt versant. Înfruntând deja semnele crepusculare („trupul din care seara a început să muşte”) şi numărând clipele până la scufundarea inevitabilă într-un alt trup, al altei vârste, poemele scâncesc în faţa inevitabilului. Scrisorile pentru Taia Dumitru, ciclul secund, povestesc simplu şi poticnit întâlnirea cu moartea şi trudnica ei învăţare. Număraţi ca „eroi preferaţi din viaţa reală” în răspunsurile la „chestionarul Proust”, bunicii devin personaje ale unui requiem sfâşietor, frânt, cu ceva din economia neagră a prozelor lui Bacovia. E vorba despre o experienţă-limită, moartea bunicului („Oricum, de-atunci nimic nu mai e la fel, soarele s-a micşorat şi a pălit, plouă mult, iernile sunt mai lungi. Maia s-a aplecat de tot şi zâmbeşte tot mai rar, iar eu umblu pe străzi ca un războinic decapitat”), atenuată prin încercări repetate de recuperare a copilăriei ca timp al fără-de-morţii, dar şi apropriată ca verificare atroce a unei tristeţi până acum, în volumele anterioare, suspendate, fără obiect şi fără probe. Moartea de odinioară, presimţire blândă („plutesc în derivă în apele tulburi de zi cu zi”) şi simplu exerciţiu al trecerii, traversează acum momentul morţii celuilalt, cu toată zbaterea supravieţuitorului „vinovat” pentru încă adăstarea sa în lumea celor vii, şi se reculege în luciditatea dezîncântată şi expresivă a morţii intravitale. Căci, nu-i nicio îndoială, timpul nu se va milostivi de „noi, cei vii şi cei morţi”.
Discursivitatea melodică a poemelor Doinei Ioanid îmi pare mai degrabă vizionară decât retro. Ea a depăşit excesul metaforal al poeziei moderne, dar şi „neruşinarea”, adesea tezistă, a unei părţi din poezia de ultimă oră. Instalată în interval, captează mesaje cifrate şi le transcrie cu deznădăjduita speranţă că, în cele din urmă, vor în-semna ceva. Poemele-poveşti din Scrisori ar putea fi asemănate, fără a ignora diferenţele şi puternica originalitate a vocilor, cu poveştile-poeme ale Vivianei Muşa din Şcoala specială.

 îi mulţimim autoarei pentru că a acceptat preluarea cronicii de către blogul nostru.