Prima pagină > Doina Ioanid, Inedit BDP, nr. 02 (Doina Ioanid, din decembrie 2008) > Doina Ioanid – un interviu inedit (10)

Doina Ioanid – un interviu inedit (10)

Ultimul exemplu. Mergeam cu Oana la nunta lui Mihai Vakulovski şi a Carminei. Din Braşov ne-a luat un coleg de muncă de-al lui Mihai. Discuţie-n maşină. Şoferul: „Oana, tu ce munceşti?” „Scriu.” „Ce scrii?” „Poezii.” „Ah, da! Păi poezii am scris şi eu în liceu”. Şi s-a continuat în aceşti termeni. Ce vreau să spun. La inflaţia de scriitori (cu două cărţi poţi intra în Uniune, „editurile” publică orice contracost) sau „foşti scriitori”, nici nu mă mai miră atitudinea de „uite-l şi pe rătăcitul ăsta” cînd cineva „priveşte” un scriitor. Adică oricine scoate o carte sau două(şi măcar de-ar fi cărţi ok, dar vorbesc de cărţi submediocre), acum e scriitor. Am auzit poveşti de genul „şi la noi în familie e unu care scrie poezii” (un pierde vară, cum s-ar spune) sau „am făcut-o şi pe asta” (în linia replicilor de mai sus”). Cred că această confuzie principială vine şi din lipsa exemplelor şi a cărţilor de pe piaţă. Clar, dacă o profă de română ar fi în stare să-mi numească nu zece, măcar cinci poeţi contemporani, nu s-ar ajunge la această situaţie. În plus, observ că încă sîntem în faza în care căutăm cărţile, nu discutăm despre ele. Vorbim despre nişte nume, pentru că despre cărţile lor (de negăsit) nu putem spune nimic. Piaţa cărţii de poezie, mică aşa cum e, a fost folosită doar ca un capital de imagine de către edituri bine orientate (dar e altă portiţă). Ce întrebare am, pornind de la această lungă paranteză. În şcoală, ai avut pe cineva care te-a orientat spre autorii contemporani? Ţi-ai format exerciţiul de a citi scriitori contemporani sau acest obicei a venit în facultate? Şi, iarăşi concret, dacă ar trebui să le vorbeşti unor puşti de liceu, cam ce le-ai spune despre tine la acea vîrstă şi despre ce ar putea să înveţe din „lipsurile” pe care generaţiile dinainte le-au avut în raport cu apropierea de literatura contemporană? (un cristian)

 doina-ioanid-volumul-duduca-de-martipan-editia-undergroundfoto coperta 4 a ediţiei underground (500ex) a volumului „Duduca de marţipan”

Cred că a existat dintotdeauna un decalaj între literatura predată în şcoală şi literatura contemporană. Asta nu mă miră, pentru că există un circuit literar: de la cărţile scrise în prezent, trebuie să aştepţi să treacă un timp, să se cearnă puţin lucrurile sau, pur şi simplu, să aştepţi ca oamenii care predau să audă de nişte nume. Ai spus bine nume, şi nu cărţi. Din păcate, aşa funcţionează aceste mecanisme de care tot vorbim şi care ţin, în cele din urmă, şi de natura umană. Imaginea, numele au contat şi vor conta întotdeauna mai mult, nu-mi fac iluzii. Dar, ca să mă întorc la întrebarea ta, în adolescenţă, n-am citit scriitori contemporani decît răzleţ. Profesorii de română pe care i-am avut la clasă, cum se spune, nu erau interesaţi de ceea ce se scria atunci. Poate că de unii scriitori nici n-ar fi putut să ne vorbească, dat fiind contextul comunist. Educaţia literară mi-am făcut-o singură. Şi n-am început cu scriitorii contemporani, deşi ai fi zis că-s mai aproape de noi, de felul în care gîndeam şi simţeam. Citeam mult, dar după o nevoie a mea, interioară. Îmi amintesc bine că în perioada aia vroiam să aflu răspunsuri la o mulţime de întrebări, tipic adolescentine. Iar ele au venit cu cărţile de literatură universală, cu romanele lui Dostoievski, Tolstoi, Proust, Balzac, Flaubert, Zola, Camus, Glasworthy, Thomas Hardy, surorile Brontë, cu prozele lui Gogol şi Cehov, cu poemele lui Baudelaire şi Verlaine. Îmi deschideau un alt orizont, erau şi o compensaţie faţă de lumea ternă sordidă a comunismului. În afară de Ana Blandiana, de Mircea Dinescu, de Ştefan Agopian, nu am citit literatură contemporană pînă n-am ajuns în facultate. Dar nu cred că a fost rău, cred că am pus nişte cărămizi la temelie. În plus, fără aceste lecturi, nu ştiu dacă aş fi înţeles mare lucru din literatura contemporană. Sînt nişte etape pe care trebuie să le parcurgi, etape evolutive nu numai în formarea personalităţii, ci etape care ţin chiar de un anumit parcurs literar. Oricum, din perioada aia, deşi s-ar putea să şi se pară sinistru ceea ce-ţi spun, cu toate lipsurile, am păstrat un soi de nostalgie a unui răgaz de lectură, pe care nu-l mai regăsesc în lumea noastră zăticnită. Îmi aduc aminte cu ce încîntare l-am descoperit pe Proust şi cum l-am citit în mare parte la lumina lumînării sau a lanternei, pentru că se tot lua curentul. Era o iarnă geroasă, stăteam în casă, lîngă soba de teracotă (din fericire, nu locuiam la bloc, aşa că am scăpat de trista experienţă a blocurilor comuniste, conserve congelate, în care înţepeneai cu straturi de haine pe tine), şi citeam şi reciteam prima frază. Mi-e tare dor de acel răgaz.

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: