Prima pagină > "Pragurile", Doina Ioanid, Inedit BDP, Interviuri, nr. 02 (Doina Ioanid, din decembrie 2008) > Doina Ioanid – un interviu inedit /experimentul lunii: „Pragurile”

Doina Ioanid – un interviu inedit /experimentul lunii: „Pragurile”

Experimentul acestei luni. Pragurile tale. Care au fost, cum le-ai depăşit, ce-ţi aminteşti despre ele? (un cristian)

Pragurile mele? Mi-e destul de greu să vorbesc despre ele. În primul rînd pentru că sînt, ca orice praguri, personale, destul de intime, apoi pentru că ele sînt greu de marcat temporal, amintirea le cam suprapune, le cam amestecă. du-mary-pioniere-1Primul prag, l-am avut de trecut în copilărie, cînd a trebuit să merg la şcoală. N-am fost la grădiniţă şi nici nu prea erau copii de vîrsta mea prin vecini. Eram obişnuită să stau în curtea plină de pomi, împreună cu Mary, sora mea, şi să inventăm tot felul de jocuri. Aveam o lume a noastră în care nu primeam pe nimeni. Nu cred că eram prea sociabile. Cînd am mers la şcoală şi ne-a lăsat mama acolo, m-am simţit aruncată într-o lume străină. Nu înţelegeam ce e cu mulţimea aia de copii, de ce trebuie să stăm în băncile alea care miroseau a lac de te lua ameţeala. În plus, învăţătoarea era bătrînă. Dac-ar fi fost numai asta! Era un personaj cam grotesc pentru un copil. Purta peruci, pe care şi le schimba de la o zi la alta, se machia îngrozitor şi mirosea cumplit a pudră, un miros greu, aproape greţos. Purta zeci de brăţări şi mărgele, pe care şi le clinchetea ori de cîte ori se oprea la cîte vreo bancă sau scria pe tablă. În plus, metodele ei coercitive nu se potriveau deloc cu felul meu cam rebel, aproape sălbatic, de a fi. Era o corvoadă să merg la şcoală. În plus, nu pricepeam de ce trebuie să fac linii şi bastonaşe, ce avea asta de-a face cu literele pe care le văzusem în cărţi. În fine, mi-a luat mult timp să mă împac cît de cît cu ideea că trebuie să merg la şcoală. Şi oricum scriu urît.

Apoi, un alt prag a fost cînd am descoperit cum cuvintele se pot dezlega de sensurile lor. Nu ştiu cum se face, dar căpătasem o manie, aceea de a repeta cuvintele pînă la saţietate. O chestie infantilă, aşa cum era şi faptul că mă feream să calc pe canalele care aveau mai multe de patru găuri, ceva iraţional. Mi se părea un joc interesant, fascinant această dondăneală a cuvintelor. Într-o seară, cînd am rămas singură, de plictiseală, m-am apucat să repet nişte cuvinte. Le-am repetat pînă şi-au pierdut de tot sensul şi m-a cuprins frica, o frică paralizantă. În faţa mea se căscase un gol imens, în care lumea devenise atît de stranie şi de străină, încît nu mai recunoşteam nimic. Ştiu că m-a apucat sughiţul şi n-am mai putut vorbi vreo cîteva zile. Ai mei m-au crezut pur şi simplu bolnavă. Am rămas în pat cîteva zile, pînă într-o seară, cînd mătuşa mea a venit cu poveştile lui Oscar Wilde. A început să-mi citească din Prinţul Fericit. Cuvintele se legau frumos, curgeau pline de înţeles. A fost leacul cel mai bun pentru spaima mea. În plus, cred că atunci m-am îndrăgostit de literatură.

du-mary-cindva-3Un alt prag, tot în copilărie, cred că pe la 7-8 ani, cînd părinţii mei s-au despărţit. Şi n-a fost o despărţire OK, ci una la care am cam asistat şi noi, eu şi Mary. De fapt, a fost destul de urît. Din fericire, ne-au luat bunicii să ne crească, iar asta m-a ajutat foarte mult. Bunicii fuseseră tot timpul aproape de noi. Pînă pe la 5 ani am stat în aceeaşi casă, iar după ce ne-am mutat cu părinţii în casa cea nouă, tot în aceeaşi curte, ne vedeam mereu. De fapt, stăteam mai mult pe la ei, aşa evitam certurile dintre mama şi tata. Casa cea nouă nici nu-mi plăcea, era cam neprimitoare, aproape că părea nelocuită sau locuită de cineva mereu pe picior de plecare. Oricît de cinic ar suna, în adîncul sufletului meu eram mulţumită că ne cresc bunicii. Ei au fost cu adevărat părinţii mei, părinţii pe care poţi să ţi-i alegi. Şi a fost o alegere bună. Am avut o copilărie destul de fericită. Bunicii mei erau oameni simpli, ţărani cumsecade, muncitori. Nu ne-au ţinut la fereastră, cum se spune, nici n-ar fi putut. Aveau şi ei o vîrstă, aveau grădină, gospodărie de ţinut şi trebuia să-i ajutăm şi noi. De la ei am învăţat că orice mărunţiş trebuie să-l faci bine, că nimic nu se obţine fără efort. Cel mai mult şi mai mult îmi plăceau poveştile lor despre lumea de dinainte de comunism. Bunicul fusese cîrciumar, avusese pămînt, pădure. N-a primit însă nimic de-a gata, a pornit la drum doar cu un împrumut dat de străbunicul. Bunica primise drept zestre o fîşie de pămînt. Nu au luat-o chiar de la lingură, dar tot ceea ce-au agonisit a fost prin propriile forţe. Povesteau mult despre lumea interbelică. O lume colorată, îmbelşugată. Iarna, cînd bunicii pregăteau cepele de gladiolă pentru primăvară, îi puneam să povestească despre cum era înainte. Iar ei nu se lăsau rugaţi. Povesteau despre cum treceau căruţele încărcate de peşte pe străzi şi se striga: „Hai la peşte, peşte neamule!”, despre muşterii din cîrciumă, despre cum au venit apoi ruşii şi au distrus tot. Au dat cep la toate butoaiele şi beau vinul cu casca de soldat, apoi fugăreau femeile din sat. Bunica a trebuit să stea ascunsă cu tata, care era mic, în faşă, pe atunci. A stat ascunsă în vie vreo două zile. Cert e că de la bunici am rămas cu pasiunea pentru poveste.

doinaŞi a mai venit un prag, în momentul în care am descoperit, prin clasa a VII-a sau a VIII-a, că trăiam într-o lume schizofrenă. Una era, de exemplu, ce învăţam la şcoală, la istorie, alta era ceea ce auzeam acasă. Ruşii, Cadrilaterul, ceea ce se spunea la Europa Liberă (crescuserăm şi bunicii nu se mai fereau de noi). Era ciudat, la şcoală, trebuia să mă port de parcă nu ştiam nimic. Dar am trecut cu bine, pentru că aveam mare încredere în bunicii mei. Parcă-l văd şi acum pe bunicul ascultînd Europa Liberă. Era iarnă grea şi venise îngheţat bocnă de afară. Stătea cu picioarele în apă cu sare, să-şi dreagă beteşugul (era invalid de război, fusese rănit pe frontul de la Stalingrad), cu urechea lipită de radio, în timp ce bunica trebăluia încă prin casă, să nu lase nimic nepus la locul lui, înainte de culcare.

Şi tot atunci am mai avut un prag de trecut. Mi-am dat seama cît de mult mă obligă faptul că bunicii mei au făcut efortul de a ne creşte şi cît de importante eram pentru ei. Făcusem o năzbîtie la şcoală, trimisesem în oră un bileţel unui coleg, vroiam să facem schimb de nu ştiu ce revistă, cred că Rahan. Diriginta mi-a luat biletul şi a făcut o întreagă dramă din asta, că nu sînt atentă la ora ei de geometrie, că sînt aeriană. Adevărul e că nu-mi plăcea deloc de ea, era rea şi cam isterică. Avusesem înainte o profesoară foarte bună de mate, pe care încă o regretam. O regretam şi pentru că era tînără şi ne spunea poveşti la sfîrşitul orei, ca bonus. La şedinţa cu părinţii, diriginta i-a spus bunicului de năzbîtia cu biletul, de faţă cu toţi părinţii, iar el s-a întors mîhnit. Nu atît de ceea ce făcusem, ci pentru că se vorbise de mine într-un context negativ. Nu m-a certat deloc, dar era atît de trist, încît mi-am dat seama cît de mult îl afectează ceea ce mi se întîmplă. Mi-am dat seama că şi-a pus mari speranţe în mine şi în sora mea. Nouă trebuia să ne fie bine, să mergem la şcoală, să avem parte de o educaţie bună, să răzbim mai uşor în lume. Aşa că aveam o responsabilitate foarte mare: nu trebuia să-l dezamăgesc. Toată viaţa, chiar după ce bunicul s-a stins, am trăit cu gîndul să nu fac nimic din ceea ce l-ar răni, pentru că ar fi fost ca şi cum aş fi trădat toată suferinţa lui. A fost şi este copleşitor, aproape împovărător. Ăsta este în continuare un prag pentru mine.

Apoi, în adolescenţă, pe la 15-16 ani, am avut un alt prag, pe care l-am trecut fără probleme. De fapt, nu ştiu dacă a fost cu adevărat un prag. Probabil, din moment ce m-am gîndit să-ţi vorbesc despre el. Toate colegele din jurul meu vorbeau despre băieţi, mergeau la chefuri, la discotecă. Era o presiune destul de mare, aceea a grupului care te poate respinge uşor. Dar nu-mi plăcea ceea ce vedeam şi auzeam. Felul lor cam strident, uneori de-a dreptul vulgar, m-a făcut să mă ţin departe de lumea asta cam hăbăucă a adolescenţei, care pe multe le-a dus la tot felul de aventuri, unele sordide, care s-au terminat fie cu avorturi, fie cu căsătorii de nevoie. O singură dată am fost la discotecă şi de vreo trei ori la chef. Nu mă regăseam în preocupările fetelor de vîrsta mea. M-am întors la lecturi, la ale mele. Cred că de fapt mă speria lumea adulţilor şi am vrut să intru cît mai tîrziu în ea. A fost un mod de a-mi prelungi copilăria.

Următorul prag a fost cînd am picat la facultate. Prima oară, am dat la ASE, deşi ştiam dinainte că nu aveam şanse, doina-ioanid2pentru că nu aveam nici o înclinaţie spre aşa ceva. Bunicii îşi doreau însă ceva stabil pentru mine. Am picat cu brio, cu o notă de mai mare ruşinea. Aşa că am renunţat la ASE. Au renunţat şi bunicii la idee, dar erau cam îngrijoraţi, săracii. Vedeau că n-am deloc simţ practic. Bunica obişnuia să-mi spună, că pe mine or să mă mănînce de cîinii, cînd n-or mai fi ei. M-au lăsat însă să-mi văd de drumul meu. Problema e că şi la Litere am picat. Mi-am dat seama că aveam lacune. Că sistemul de învăţămînt românesc nu mă ajuta într-o competiţie adevărată. Şi era o competiţie dură. Erau puţine facultăţi de filologie, cum se chemau pe atunci, locurile puţine, iar examenele adevărate. Se pica la greu, cu note destul de mari, eu am picat cu 7,56, dacă-mi aduc bine aminte. Erau probe orale, eliminatorii, probe scrise, separat, la literatură română, gramatică română, limba şi literatura străină. Lecturile mele erau pe cont propriu, nu ştiam baremele, nu ştiam ce să urmăresc în tratarea unui subiect. A trebuit să trec prin sistemul de meditaţii ca să intru la facultate. Oricum, am fost foarte dezamăgită de mine, dar n-am renunţat, pentru că altceva nu-mi doream. Mai era şi sentimentul de vinovăţie, de a-i fi dezamăgit pe bunici. În fine, am muncit foarte mult, mai ales la franceză, gramatica îmi cam dădea de furcă. În cele din urmă, nota cea mai mare am luat-o la franceză, culmea! A fost singura dată cînd l-am văzut pe bunicul plîngînd. Era un om aspru, care a trecut prin multe, dar pe care nu l-am văzut plîngînd niciodată. La noi acasă manifestările de slăbiciune de genul ăsta erau prost privite. Afecţiunea nu lipsea, dar ea se manifesta altfel, prin grija pe care ne-o purtam. Era un soi de discreţie tipic ţărănească.

La terminarea facultăţii, am mai avut de trecut un prag, în momentul în care am constatat că trebuie să devin adult şi am intrat în învăţămînt. N-am avut încotro, în Braşov nu prea aveai altceva de făcut. Am devenit titular pe postul de franceză, la o şcoală generală. Nu m-am împăcat deloc cu atmosfera de cancelarie, cu zona asta gri din şcoli. Din fericire, am rămas acolo numai doi ani, apoi am început să predau la facultate şi a fost mai bine.

Ultimul prag l-am trecut de curînd, în 2008, iar el e legat de desprinderi sentimentale despre care n-aş vrea să vorbesc. Prefer să le pun în poezie.

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: