Doina Ioanid – un interviu inedit (1)

1. Mi se pare foarte ciudat că, în discuţia atît de actuală (mă refer şi la necesitatea actualizării informaţiilor, nu doar la actualitatea generală a subiectului) despre generaţii, cenaclul Litere (Cărtărescu) nu pare încadrabil niciunde. Dacă Ianuş, prezent în cenaclu, intră în „generaţia douamiistă” (sau milenaristă, depinde cum preferăm), grupul în general nu e asimilat în această încadrare. Practic, sînteţi undeva între 90 şi 2000, nerevendicaţi de vreo discuţie generaţionistă, cumva suspendaţi. Cum te regăseşti în acest context, vorbind strict biologic? Se vorbeşte despre tînăra generaţie, dar în această generaţie nu găsim, cel puţin oficial (mă refer la antologiile USR/ului din ultimii ani) prea mulţi autori din Cenaclul Litere. Te simţi un autor tînar sau acest sens capătă un sens uşor peiorativ? Concret, ca tînăr autor, ce ţi-ai fi dorit, cum trebuia să fie viaţa de tînăr autor? (un cristian)

 doina-ioanid-foto-un-cristian-noiembrie-20081Discuţii despre generaţii au existat şi vor exista întotdeauna. Oamenii au nevoie să se raporteze la ceva, să se delimiteze, să se încadreze. Pînă la urmă, ceva firesc, omenesc. În plus, cred că aceste discuţii nesfîrşite despre generaţii au şi ele rostul lor, unul mai mult istoric. Numai că eu m-am dumirit între timp că toate aceste istorii şi categorisiri nu sînt decît nişte iluzii retrospective, care ajung sau nu să se impună. Mie mi se par însă secundare. Faptul că noi, cei de la cenaclul Litere nu ne încadrăm nicăieri mi se pare un semn bun. N-au pus încă mîna pe noi! Nu ne-au prins încă în insectar! Ura! Oricum, nu eram un grup. Exista un nucleu ceva mai încheghat, format din cei care veneau de la cenaclul Central, adică, Răzvan Rădulescu, T. O. Bobe, Svetlana Cârstean, Cezar Paul-Bădescu şi care, se vedea, avea nu numai experienţa scrisului, ci şi a cenaclului. Dar mult mai important a fost că eram şi sîntem, cred eu, scriitori cu personalităţi distincte, care veneau acolo să citească, să discute, să facă literatură bună. Şi nici Mircea Cărtărescu nu şi-a dorit să creeze neapărat un grup. Îmi amintesc foarte bine că se ferea să vorbească în timpul şedinţei, vorbea numai la sfîrşit, spunînd ce i se pare că merge bine sau nu, fără să încerce să dea direcţii, tendinţe. Era mai mult un mamoş. Lucru mai rar şi mai greu de făcut, pentru că scriitorii sînt tentaţi să spună: „Eu aş face aşa sau aşa”.  Aşa că suspendarea asta a noastră nici nu mă miră, nici nu-mi aduce frustrări. Fiecare şi-a găsit cumva drumul în literatură, iar asta e ceea ce contează cu adevărat. Nici nu-mi pasă că n-am intrat în antologiile USR-ului. Singura antologie pe care mi-o doresc este a mea, personală. Dar asta mai încolo, cît mai încolo, cînd nu voi mai avea nimic de spus în poezie. Nu este ipocrizie. E un soi de înţelepciune la care am ajuns cu timpul. Trebuie să-ţi spun că la un moment dat am avut şi eu ceva frustrări, văzînd cum alţii, pe care eu îi consideram de mîna a doua au parte de mai multă vizibilitate. Apoi m-am întrebat ce contează cu adevărat pentru mine: să fiu în faţă, cum se spune, sau să rămîn aproape de mine, de ceea ce am de spus, de felul meu de a fi, chiar aşa nerăzbătător? Răspunsul a venit de la sine în momentul în care mi-am dat seama cît de mult mă bucur atunci cînd reuşesc să scriu un poem. Cred că m-am împăcat cu mine, cu o oarecare marginalitate. Chiar mi-am asumat-o, pentru că de aici, de la marginea asta, am o mare libertate, nu trebuie să fac nici un compromis. Împăcarea asta a venit şi din conştiinţa că există oameni de calitate care mi-au citit poezia şi o preţuiesc. Cred că de fapt, modestia vine din conştiinţa că ţi-ai găsit locul, că ştii cine eşti. Eu cred că mi-am găsit calea. Sau poate e o lipsa de modestie. Uneori modestia şi orgoliul se ating, precum în cazul lui Simion Stîlpnicul. Ştiu că mulţi se zbat să intre în dicţionare, antologii, istorii. Mie mi se pare o risipă de timp, o vanitate, care are de-a face mai mult cu lumea literară, cu jocurile ei, dar nu atît cu scrisul, cu scrisul viu, pe care-l rupi din tine, cu bucuria de a fi scris un poem bun, de care să se bucure şi ceilalţi. Ceva din tine, inexprimabil, uneori dureros, care găseşte drumul spre cuvinte şi spre ceilalţi.

Cît despre sintagma asta „autor tînăr”, e o sintagmă-vagon. Depinde ce înţelegi prin autor tînăr: unul abia în formare, unul care are are o prospeţime a scrisului? Sau e o chestie pur biologică? Dar iarăşi avem de-a face cu categorisiri. Azi, cred că e o modă să te recomanzi ca tînăr autor. Tinerii autori sînt percepuţi mult mai uşor. Habar n-am dacă sînt un autor tînăr. Şi iarăşi nu contează.

Anunțuri
  1. evualuatorius
    Decembrie 28, 2008 la 5:53 pm

    excelent. in sfirsit o scriitoare adevarata, printre atitia juni inchipuiti si vanitosi.

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: