Prima pagină > nr. 01 (Marin Mălaicu-Hondrari, din noiembrie 2008) > „comentarii” la Marin Mălaicu-Hondrari

„comentarii” la Marin Mălaicu-Hondrari

95-sau-96-dscf3468

Marin Mălaicu-Hondrari (1995 sau 1996)

Mint, iar când nu mint, răstălmăcesc

Căţărat pe vârful unui munte borgesian, poetul nu ajunge să constate altceva decât fragilitatea imposibilă a acestei lumi textuale: „să mut munţii de cărţi peste munţii de cărţi / să înalţ o structură impertinentă / ca să se prăbuşească la suflarea unui prunc.” Textul este repudiat astfel în faţa vieţii, fiind deplânsă neputinţa literei de a pulsa aceeaşi energie a trăirii din imediat: „Deşi viata mai bine aici / în dosul şopronului / să dau apă la câini / şi ceai la şoareci. / să ascult cum pleznesc prunele sub presiunea sâmburilor).” Poetul va constata astfel că un singur scenariu mai rămâne de parcurs, în mod repetat, atât în poezie, cât şi în afara ei, şi anume cel catabatic. Fiinţa coboară, în loc să urce, pe scara speciei, din spirit în bestie, unde trăirea este mai puternică: „adu-ţi aminte: pe ziduri calde ne-am desfătat şi noi ca târâtoarele / în noroi cu bivolii şi porcii / în praf precum găinile şi caii. / habar n-aveam de naufragiu.” Şi totuşi, poezia nu se lasă extrasă pur şi simplu din esenţa vieţii, exercitându-şi la rândul ei puterea: „era suficient să alătur două cuvinte/ şi sârma se făcea incandescentă.” Scriitura şi existenţa se condiţionează mereu reciproc în poemele autorului Cărţii tuturor intenţiilor, îşi dovedesc reciproc puterea una asupra celeilalte.

Marin Mălaicu-Hondrari scrie o poezie ciudată, care mizează în acelaşi timp pe atenţia concentrată pe detaliul nesemnificativ, dar şi pe umplerea cumva forţată a acestuia cu sens, poetul inserând simboluri stranii (experimentam cele 7 suferinţe obligatorii), mizând în acelaşi timp pe confesiune şi pe formula preţioasă, de extracţie suprarealistă („orice femeie ar trebui să umble desculţă / la 10 cm deasupra vacarmului”), ambele luptându-se în formula poemului cu o gravitate a raportului cu poezia, care ţine mai degrabă de modernism. Şi tot în spirit modernist, poetul nu este altceva decât un rătăcitor, un emigrant, un străin pe această lume: „dacă te abandonezi unui instinct / ce nu aparţine nici Orientului nici Occidentului / ci Ubicuităţii, / poţi vedea copacul plin de păsări adormite / (puţină umilinţă şi ştiinţa razei / de a străbate frunzişul).”

În poezia lui Marin Mălaicu-Hondrari, scriitura şi existenţa poartă pentru totdeauna stigmatele contaminării uneia cu cealaltă, eul liric rămânând astfel captiv într-un ţinut al ambiguităţii şi disimulării, mereu la graniţă: „mint, / iar când nu mint, răstălmăcesc.”

(Cristina Ispas)

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: