Prima pagină > Cronici, Iulian Fruntaşu > Nicoleta Cliveţ – Eseu despre Iulian Fruntaşu (în Tiuk!, nr 2)

Nicoleta Cliveţ – Eseu despre Iulian Fruntaşu (în Tiuk!, nr 2)

Beata in marsupiu

Tot „povestind despre lucruri cu gheare si colti ce ranesc singuratatea”, Iulian Fruntasu ajunge sa scrie o poezie in care cautarea febrila a unei certitudini, cautare mereu frustrata, se origineaza intr-o melancolie densa, compacta, plutind ca un halou peste toate versurile, fiind asadar greu de localizat punctual. Depasind locul comun al debutului cu o culegere de poeme in care selectia si constructia de ansamblu nu mai intra la socoteala, Beata in marsupiu (Ed. Cartier, Chisinau, 1996) se impune ca un volum elaborat, alcatuit din texte ale caror teme, obsesii, expresii chiar, actioneaza dupa principiul vaselor comunicante. Aparent, ele imprima discursului un contur pulsatil, neoexpresionist, dar de o specificitate ce frizeaza pe alocuri (ca pe vremuri la Ion Muresan) ermetismul. Desi spune „eu”, insa nu cu mare usurinta, poetul se reveleaza mai degraba ca un spirit criptic, extrem de atent la folosirea cuvintelor, cu care si are, de altfel, o relatie tensionata. Atit de tensionata, incit la capatul efortului de a spune totul din prima si dintr-un foc, fie ca e vorba de incandescentele carnii sau de spasmele fiintei, se profileaza tacerea: „O revenire continua, imi povestea, la tacerea curgatoare din vene/ peste corpul alb peste cartile negre/ peste poemul care spune spectacol Bonanza” (Spectacol Bonanza). Asaltat, chiar asediat de o realitate golita de sens, ce se metamorfozeaza terifiant pe parcursul unei traiectorii avind ca tinta polul negativ al existentei, poetul nu mizeaza atit pe ratiune, cit pe o perceptie viscerala a trecerii. Indiferent daca drumul spre neant ia forma alunecarii, a curgerii sau a rostogolirii, la nivelul sensibilitatii poetice vibratia e in primul rind una carnala. Angoasa rascoleste mai intii trupul, la fel cum haosul, moartea halucineaza in maruntaie. Acest „razboi al sfirsitului lumii” se da la nivelul bios-ului, astfel incit ratiunea, coplesita de spectacolul anihilant, abia de-si mai poate juca rolul secundar: ” curva de catea se rostogolea musca din mine schelalaia/ ma gindeam are sa vina batrinul schiop cu foarfecele ruginite/ are sa-i taie floacele negre – poftele nepotolite/ are sa alerge atunci dupa mine are sa-mi linga calciiele sa roage// s-o privesc asa cum o priveam mai demult cu un singur dinte/ inmuiat in saliva ce-i curgea peste titele albe tremurinde/ ma va ruga s-o privesc asa cum o priveam doar pe ea inecindu-ma/ curva de catea stia – ochii ei albastri adinci ca desperarea chemau// si atunci a venit batrinul i-a taiat floacele si le-a aruncat departe/ s-a invirtit in piciorul beteag chicotind aliluia pe fruntea/ invinetita ii aparusera cuvintele dorinta este un gind -/ ac in crapaturile memoriei – stii ca exista dar nu-l prinzi niciodata „. Dincolo de certitudinea mortii, nu se intrevede nimic. Doar iubirea („acesta apropiere mereu/ dincolo de orice poem”) are darul de a salva, temporar, de la implozie. Si o face in acelasi registru epidermic, de o senzualitate eliberata de tabu-uri si inhibitii (Cel mai lasciv poem); sub semnul lui Eros, inclusiv mutatiile astrale devin posibile: „luna de rostogolea pe cer, ah!/ nourii treceau peste ea, incet/ curul tau se misca de la/ o margine la alta/ a patului// curul tau alb, rotund lumina/ cerul ochilor mei unde noaptea/ se retragea umilita// cind/ in patul meu/ ah! curul tau/ se misca// cum astepta/ nerabdatoare, incintatoare/ the dark side of the moon/ madularul meu ce venea gifiind, hohotind/ la tacerea vecinilor din dreapta – / micii batrini care incetau sa mai foraie/ pentru a ne asculta/ scapind saliva pe cearseaf, pe podea/ trimbitind iu-hu-u! la tacerea vecinei din stinga -/ liceana ce se oprea din �rele si luna ne-/ asculta si isi obosea/ degetele subtiri de adolescenta// cind/ curul tau se rotogolea pe cer/ nourii treceau peste el, incet/ luna se misca de la o/ o margine la alta/ a patului” (Poem de dragoste). Daca „si urechea putreda a lui dumnezeu” zace „tocmai in baie” (Poemul urechii), inseamna ca singura sansa – daca nu de salvare, macar de aminare a propriei descompuneri – ramine dragostea. E drept ca, pentru Iulian Fruntasu, „dragostea este o tirfa batrina care abia mai respira”, dar supavietuirea, inclusiv a sa ca poet, pare sa depinda de reusita eternizarii acelui „abia mai respira”.

(Tiuk! nr. 2)

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: