Prima pagină > Cronici, Cronică la Jucăria mortului, cărţi care contează, Jucăria mortului (Constantin Acosmei) > Constantin Acosmei – „Jucăria mortului” (postfaţă de O. Nimigean)

Constantin Acosmei – „Jucăria mortului” (postfaţă de O. Nimigean)

Ispitirea lui Constantin Acosmei *

    

          Uneori, privindu-l cum tace – parcă absent, parcă la pîndă, chircit pe o cincime de scaun, ca şi cum ar fi făcut loc lîngă el unei dihănii nevăzute , intervenind arar cu cîte o replică şoptită, aproape fără aer, neconvins de oportunitatea prezenţei sale în conversaţie (neconvins de oportunitatea niciunei prezenţe, în general), mi-l închipui captiv într-un imaginar pauperizat, ros de un “nihil” crîncen, de la Beckett citire, departe de nihilul luciferic nietzscheian. Însemnasem undeva: “… un om care s-a născut după ce a citit toate cărţile, care şi-a dizolvat, încă din pîntecul matern, toate iluziile, încît a intrat în lume cu blestemul purtării trupului. Corp străin, instaurînd, tiranic, timpul propriei sale degradări. Venit să exemplifice inutilitatea speciei. Acosmei – o luciditate a implacabilului fără replică. Mă cutremură.”

acosmei_foto-mvklvsk-8.jpg

          Autorul Jucăriei mortului (Ed. “Pan”, 1995) ilustrează, cum puţini alţii, consecinţele extreme ale nihilismului modernităţii: respingerea transcendenţei divine ne lasă pradă imanenţei demonicului, lumea dezvrăjită nu se limpezeşte, dimpotrivă, e bîntuită de spectre, supraomul a eşuat în titanisme sîngeroase, favorizînd pululaţia subomului. Poetul resimte şi consemnează criza: “ce treabă am eu cum am ajuns eu aici unde nu-i de trăit nu-i de murit e tot ce ştiu nu mai ieşisem de mult din cameră mai bine aş fi rămas acolo nici      n-am ieşit din cameră unde să mă duc e tot ce ştiu stăteam ghemuit pe un scaun acum stau lipit de perete e tot ce ştiu nu mai văzusem de mult pe nimeni acum nu mai vine nimeni unde să vină e tot ce ştiu sub fereastră era o stradă acum strada e pustie e tot ce ştiu pe fereastră intra un fel de lumină acum e întuneric e tot ce ştiu”(Chimiţă se întoarce). Între “un fel de lumină” şi “întuneric” se consumă un patetism à rebours, mai convingător decît orice ieremiadă. Notaţia seacă, dar minuţioasă (calofilie ironică a derizoriului), micile scenarii absurde, gesticulaţia bufă subminează convenţiile reflexe ale artei poetice. (Citiţi prin contrast cu Acosmei, mulţi congeneri apar neverosimil de marcaţi de clişee, de locuri comune, de atitudini lirice prefabricate.) Încă un citat din această poezie a limitelor consecvent sustrase transcendenţei: “Se lăsa întunericul şi strada era aproape pustie. La distanţă în faţa mea un om mergea grăbit pe trotuar, prin ploaia măruntă, cu mîinile îndesate în buzunarele paltonului. Am mers un timp în urma lui, apropiindu-mă fără să îl depăşesc. Cînd trecea pe lîngă o baltă l-am lovit scurt, din lateral, peste glezna piciorului drept, cu care tocmai păşea. Vîrful acestuia s-a agăţat de pulpa piciorului stîng. Dezechilibrat, s-a înălţat pe vîrful piciorului de sprijin, încercînd un mic salt, cît să-şi elibereze celălalt picior. Atunci l-am îmbrîncit puţin din spate cu mîna dreaptă. A apucat să-şi smulgă mîinile din buzunare, desfăcîndu-le, apoi  s-a prăbuşit răcnind pe asfaltul ud. Eu am traversat şi m-am strecurat printre blocuri.” (Relatarea unui bărbat). Omul lui Acosmei se supune unui proces de involuţie, cochetează cu instinctualitatea primară (urmăreşte, atacă, se strecoară), coboară, cu un fel de voluptate, înapoi în grotă. Un fel de voluptate care ne-ar lăsa să deducem că nu-şi pierde umanitatea, ci se îndepărtează de un simulacru de umanitate.

           Pînă unde se poate merge – evitînd pericolul sterilităţii sau manierei – cu o astfel de “dezvrăjire” a poeticului? Cred că nu mai departe de ceea ce Constantin Acosmei a întreprins deja în extraordinara sa poezie. Experienţa e radicală şi irepetabilă. A insista mi s-ar părea o complicitate cu diavolul. Cu cel mai perfid rău, şi anume răul infiltrat în cotidian ca expresie a firescului. Sper ca poetul să acorde măcar un statut de ipoteză şi limitei mistice. Ar rămîne – cine ştie?! – speranţa că întunericul va fi cîndva pătruns de o lumină cu pîlpîiri taborice.   O. NIMIGEAN


* Postfaţă la ediţia a II-a, 2002

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: