- Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

De-a v-aţi ascunselea. În adolescenţă? Nu cred că am avut vreun joc.

Cînd te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

Din păcate, cu primii mei prieteni mă văd din ce în ce mai rar, ca să nu zic că nu mă mai văd deloc. Unul s-a mutat în Olanda, altul e avocat şi nu iese cu lunile din biroul lui şi din costumul de avocat, prietena mea cea mai bună tocmai a născut, plus că trăieşte de câţiva ani la Ploieşti. Mă întristez când îmi dau seama că până şi prietenia se schimbă în timp. Chiar dacă ei îmi sunt la fel de dragi, nu pot să nu recunosc o anumită distanţă apărută între noi.

- Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

Îmi place să mă uit la tenis, dar cum în ultimii 4-5 ani abia dacă deschid televizorul o dată pe zi – vorba vine televizorul, de fapt avem un abonament internet mai sofisticat, care include şi program tv – nu prea mă uit, ca să nu zic că nu mă uit deloc. Când eram mică, am făcut volei şi ceva handbal prin şcoala generală, nimic serios. Îmi mai place baschetul. Şi alerg. Merg cu bicicleta. Dar preferatul meu rămâne înotul. Dacă s-ar fi putut, mi-ar fi plăcut să schiez.

Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

Să mănânc o fetiţă.

Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

În prezent, îmi place ceea ce fac. Dar cel mai mult şi mai mult mi-ar plăcea să îmi propună o editură să scriu ghiduri de călătorie neconvenţionale. Normal, să mă şi plătească, în stil occidental, cu bani de călătorie şi avans. Ei, acesta ar fi ceea ce se cheamă visul meu. Ca orice vis, va rămâne vis, deci neîmplinit.

Ce sentimente/stări te enervează?

Panica, deşi adrenalina mă face să mă concentrez, dar numai cât nu depăşeşte un nivel, altfel risc să devin o tomată bâlbâită. Ruşinea. Când (mi) se face o nedreptate şi nu am replică. Când partenerul de dispută – a, da, nu-mi plac conflictele, deşi nu s-ar spune, nu? – nu are decât jigniri ca argumente şi mie – da, Jesus!, I hate my self! – îmi dau lacrimile. Şi mi se simt în voce.

O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

What? Nu m-aş lăuda cu nimic. Mai ales că am un caz notoriu în familie. Bunică-mea, care le înflorea pe rupte. Doar un exemplu: când a fost criza economică AIA a naibii, nu asta de acum, noroc că-i trecuse ei prin cap să cumpere mai mult zahăr, mai mult orez, mai multă făină, că altfel ar fi murit de foame. Da? Aţi înţeles? Noroc cu ea! Deci fără laude!

- Dacă ai cînta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cînţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

Categoric, nu.

- Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

L-aş refuza.

- Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

Ce sunt acum? Hai să stabilim. Sunt jurnalistă, realizez o emisiune zilnică în direct la Radio România Cultural şi ca să ajung aici am muncit foarte mult, chiar şi pe salarii microscopice. Nu am făcut compromisuri. Poate, ca scriitor, am să-mi reproşez multe, dar ca jurnalist nu am atât de multe. Poate zilele proaste, de care am parte din plin, ca orice om aş spune. Îmi pare rău că sunt colerică şi, deseori, mă ia gura pe dinainte, mă grăbesc să dau verdicte, după care regret. Nu e o scuză, nu vreau să mă apuc acum să spun că vai, asta sunt, nu pot să mă schimb… Prostii, orice om se poate schimba, poate sunt prea laşă să o fac.

Fotografii preluate de pe site-ul autoarei

Capitolul doi: în care începe cea mai lungă vară din viaţa lui Luc

Când a început totul, ai lui încercaseră deja de mai multe ori să-l convingă că Lily nu există. Pe rând, testaseră nenumărate variante. I-au explicat ca unui „băiat mare”, i-au citit cărţi şi l-au dus la filme în care protagonistul are un „personaj imaginar aşa, ca Lily”, i-au ţinut discursuri cu „e bine că ai imaginaţie, eşti un copil creativ, dar trebuie să încetezi cu Lily!”, au apelat la acute, astfel încât acum ştie probabil tot cartierul că Tata „nu se implică deloc în educaţia copilului”, iar Mama este „isterică”, au apelat la ameninţări: „Nu mai ieşi din camera ta!”, „O să-i spun Doamnei şi or să ştie toţi colegii că Luc încă mai vorbeşte cu personaje inventate”, „Nu pupi în vacanţă cu noi!”, „Nici o îngheţată! Să nu aud!”, l-au dus la o doamnă doctor care i-a pus mai multe întrebări bizare la care nu prea a ştiut cum să răspundă. „De ce te temi mai tare şi mai tare?”. „Se întâmplă să rămâi singur acasă? Ce faci atunci?”, „Crezi că vestuţa asta te protejează? Mi-a spus Mama că nu te desparţi de ea”. Ce poţi să răspunzi unor întrebări ca astea? Sigur că se teme să nu fie făcut de râs în faţa copiilor de la grădiniţă, dar nu e tocmai cea mai mare teamă a lui, mai ales că e călit în privinţa asta. Dar aşa, trebuind să dea un răspuns rapid, şi-a zis că e mai de efect să spună că se teme de bătaie şi doamna doctor a mâzgălit ceva în caietul ei, după ce l-a fixat câteva secunde bune pe deasupra ochelarilor, lungindu-şi gâtul, de parcă el ar fi fost un şoricel ghemuit pe tapiseria scaunului pe care nu-l vedea tocmai bine. Sigur că se întâmplă să mai rămână şi singur acasă. Atunci se joacă cu Lily şi cu Mozart sau cos împreună păpuşi din cârpe, le umplu cu câlţi şi le pun nasturi în loc de ochi. Şi doamna doctor iar l-a privit lung peste ochelari, şi-a ţuguiat buzele şi a mormăit: „Păpuşi de cârpe. Îhî. Înţeleg”. Sigur că nu-i putea spune adevărul despre vestuţa – „Vestuţa? Vestuţa? De ce vestuţa şi nu vesta? Parcă ar avea trei ani!” – de blugi. Dacă „trusa de urgenţă” este secretul lui cel mai mare, cum o să-l împărtăşească unei persoane necunoscute? Nu se poate spune că doamna doctor a fost foarte mulţumită de răspunsul lui: „Vă deranjează dacă nu răspund la această întrebare?”. A rămas cu pixul în aer, în timp ce părul ei, de culoarea cireşelor coapte, strâns perfect într-o coadă de cal, reflecta o lumină păstoasă în cabinet. A mai mâzgălit ceva în caietul ei, a scos un ceas din buzunarul halatului şi l-a anunţat că şedinţa ia sfârşit aici, şi nici că a mai văzut-o vreodată. Nu ştie exact ce s-a întâmplat, în afară de ce a prins din discuţia de a doua zi dintre Mama şi Tata: „…ca toţi copiii. Poate un pic prea matur pentru vârsta lui. Să stăm mai mult cu el, să petrecem mai mult timp împreună, aşa a zis. Dacă tu eşti întotdeauna plecat! Şi când ajungi acasă nu ai chef de nimic! Am obosit să mă ocup doar eu de educaţia lui. Eu sunt şi mamă şi tată. Aşa nu se mai…”. Aici Luc a deschis televizorul. Şi-a propus să se concentreze la serialul despre viaţa suricatelor.

De data aceasta, au pus la cale o întâlnire de-aia de familie, nu în camera lui Luc sau la bucătărie, locurile în care se întâlneau cel mai des, ci în living. Bunicul nu venea decât la cină, deci nu a fost invitat la discuţie. Asta însemna că era ceva serios şi cu „rămâne între noi”. Mama s-a aşezat pe canapea, şi-a netezit fusta, şi-a lăsat moale mâinile pe genunchi. Tata s-a aşezat lângă ea, picior peste picior, iar el, Luc, pe fotoliu, în faţa lor, gândidu-se că trebuie să se concentreze să înţeleagă tot din lucrurile importante pe care i le vor spune.

-Luc, a început Mama, iar Luc a avut o tresărire. Dacă îi spunea aşa şi nu Bubi-mic era groasă rău.

-Avem o veste proastă pentru tine, a continuat Tata.

-Lily a murit.

-A fost un accident.

-Dar nu aţi spus voi până acum că Lily nu există? Dacă nu există, cum putea să moară?

Luc a aşteptat un răspuns la această întrebare, dar ai lui au scos repede un ziar, i l-au băgat sub nas şi au împuns amândoi cu arătătoarele spre colţul de jos al paginii.

-Dar eu nu ştiu să citesc, a protestat Luc. De fapt, ştia. Greu, pe litere, reuşea să buchisească totuşi câte un cuvânt. Numai că Ei nu trebuiau să ştie sub nicio formă că el ştie. Cel puţin, nu deocamdată.

-Nu trebuie să citeşti, i-au răspuns ai lui într-un glas, uită-te la poza asta de aici, şi au bătut în acelaşi timp cu vârfurile degetelor pe o poză înnegrită de prea mult tuş, din care cu greu se distingea ceva.

-E Lily, prietena ta.

Luc s-a uitat, a întors ziarul pe toate părţile, s-a uitat la ai lui, iar în ziar, iar la ai lui, iar în ziar, dar fetiţa din poză nu semăna deloc cu Lily.

-Nu-i Lily.

-Ba da, ea este, au protestat Mama şi Tata. Scrie lângă poză.

-Lily A., de 7 ani, a murit ieri lovită de o maşină pe singura trecere de pietoni din orăşelul Oxan, a citit Tata din ziar.

-E vorba de orăşelul nostru, a spus şi Mama, de parcă nu i-ar fi trecut prin cap că Luc ştie totuşi în ce oraş locuieşte.

-Iar Lily e prietena ta, a adăugat Tata.

-Pe Lily o cheamă Lily, nu „Lily A punct”, iar cu argumentul ăsta Luc a sperat că va pune capăt acestei plictiseli de discuţii.

-„A punct” e numele ei de familie, scumpule, i-a scăpat Mamei, deşi ştia cât de mult urăşte Luc să i se spună „Bubi-mic” şi „scumpule”.

-Cum să fie numele ei de familie? O literă? Ce, pe mine mă cheamă Luc plus o literă plus punct? Unde aţi văzut voi un nume de familie format dintr-o literă punct?

Tata şi-a dat ochii peste cap, ceea ce însemna că nu va mai rezista acestei discuţii mai mult de două minute, pentru asta Luc putea băga mâna în foc, iar Mama a oftat, şi-a lăsat capul în piept, iar după o secundă şi-a scuturat părul spre spate şi a spus, hotărâtă să încheie discuţia:

-Luc, e o prescurtare.

-Ce-i aia prescurtare?

-Luc, te rog, nu mă întrerupe!

-Nu ştiu ce-i aia prescurtare!

-Dacă m-ai lăsa să termin, ai afla. Prescurtare e atunci când în loc să scrii tot cuvântul, scrii doar o parte din el.

-O literă poate fi o parte dintr-un cuvânt? Nu e cam puţin pentru o parte?

-Luc, o să înveţi la şcoală că toate cuvintele sunt făcute din litere. Deci da, o literă e o parte dintr-un cuvânt.

-Şi de ce să faci prescurtare la numele de familie? Numele nu e cuvânt. Lily nu e totuna cu farfurie.

Cum era de aşteptat, Tata s-a ridicat, spunând că se duce să se plimbe puţin prin grădină. Asta înseamnă că se duce să fumeze, pentru că în grădina lor nu aveai unde să te plimbi, mai mult de doi paşi de-ai lui Tata şi zece de-ai lui, că Luc a numărat într-o zi, într-o parte şi în alta. Numai că Tata nu avea voie să pronunţe în faţa lui Luc cuvintele fumat şi ţigară. Şi în nici un caz nu avea voie să fumeze înăuntru! Luc nu era chiar atât de naiv, ştia exact ce se petrece în casă când Tata ieşea, chipurile, să se plimbe puţin prin grădină.

Imediat îşi dă şi Mama ochii peste cap, semn că s-a enervat şi ea. Rău de tot.

-Scumpule, Lily a murit şi cu asta basta. Ce-i aşa de greu de înţeles? Şi bunica a murit, da, îţi aminteşti. A fost în vara trecută, înainte de a pleca la mare. Atunci nu a scris în ziar, totuşi toată lumea a crezut. Acum scrie şi aici, iar tu nu vrei să crezi!

Luc nu credea, în primul rând pentru că Lily A. nu semăna cu Lily, iar în al doilea rând, pentru că Lily A. nu semăna deloc cu Lily. Ce nu ştiau ai lui era că Lily avea pielea verde, iar Lily A. avea pielea tot albă, cel puţin aşa se înţelegea din poza aia nu tocmai clară.

Tata se apropia de finalul plimbării prin grădină, cum Luc a văzut pe geam, iar Mama deja pune în farfurii chestiile alea scârboase pe care el trebuie să le mănânce. Nici măcar nu ştie cum se cheamă, seamănă cu nişte verze, dar sunt foarte mici şi super scofâlcite. Şi au un gust… bleah!

Luc respiră adânc, mai aruncă o privire spre ziarul îndoit lăsat pe masă, trage cu ochiul spre bucătărie, să se asigure că Mama e ocupată cu pregătirea cinei, ridică rapid capacul bombonierei, îşi îndeasă în gură o caramea cremoasă, se îndreaptă spre bucătărie. Soneria ţiuie scurt. Se repede să deschidă.

-Mister Luc! How are you? How is Lily?

Singurele cuvinte într-o altă limbă pe care Luc le ştie. Nu le spune el, dar lui îi sunt adresate. Bunicul, care în tinereţe, deci acum vreo 200 de ani, fusese profesor de engleză, numai aşa îl salută pe Luc, promiţându-i de fiecare dată să-l înveţe şi pe el această limbă când va începe să meargă la şcoală. Luc crede însă că Bunicul nu mai ştie şi altceva în afară de cuvintele astea, dar va vedea peste câteva luni, că atunci începe şcoala. La grădiniţă nu a învăţat nici o altă limbă străină, pentru că Doamna este o susţinătoare a regulii „toate la timpul lor”, iar timpul învăţatului este după şapte ani. Până atunci, e de joacă, iar cine are chef să înveţe engleza poate s-o facă şi uitându-se la televizor. Numai că el, Luc, se plictiseşte la televizor şi ar prefera de o mie de ori să fie un explorator, ca Lordul Torr Hayerdall, să descopere o lume nouă pe care să o boteze el şi în care să-şi înfigă steagul, aşa că de ce ar avea nevoie de engleză într-un loc în care se vorbeşte o limbă inexistentă?

-Lily a murit, răspunde Mama de la bucătărie, rămând câteva secunde cu lingura de piure în aerul de deasupra farfuriilor.

-Lily a murit?

Bunicul îl priveşte pe Luc, aşteptând o confirmare.

-Scrie şi în ziar. I-au dat şi poza, se aude Mama de la bucătărie.

-Nu mai spune! Bătrâne… îmi pare rău. Bunicul îşi agaţă pălăria în cuier, îşi sprijină într-un colţ bastonul cu mâner de argint, care, ştie toată lumea, e doar un fason. Bunicul se ţine bine, cum s-ar zice, dar îi place întotdeauna ca seara, la costum, să asorteze bastonul lui antic din lemn de vişin, să simtă cum pumnul i se mulează pe mânerul sub formă de cap de şobolan. Îl ia de după umeri pe Luc şi îi face vânt uşor, în living.

La masă, până să se aşeze Mama şi Tata, după ce şi-a deschis cei doi nastori ai sacoului:

-Luc, Bunicul o să-ţi spună un mare secret.

Pauză. Inima îi bate mai tare. „Ştiam eu!” „Ştiam eu!”

-Lily de fapt nu a murit, a plecat într-o excursie. În Ţara de Portocală.

„Da! Ştiam eu! Aia nu era Lily! Ştiam…”

-Nu!, a ţipat Mama de la bucătărie, iar Tata, care tocmai intra în living, şi-a pus mâinile în cap.

„Of! Şi Bunicul ăsta!” Dacă tot e secret, de ce nu poate să i-l spună lui, personal? „Parcă nu i-ar şti pe-ăştia şi cum reacţionează! Una-două se panichează!” Dar poate Mama şi Tata ştiau de fapt de excursia lui Lily şi au inventat toată povestea asta, cu ziarul şi accidentul, doar ca să-l păcălească în cazul în care ar fi spus că vrea şi el să meargă.

-Ţara asta de Portocală? Ce-i asta? E departe? Cât de departe?

-Păi, e cam departe, mister Luc, şi Bunicul a mişcat capul, ca şi cum ar fi măsurat câteva catralioane de kilometri până acolo.

-Crezi că eu aş putea ajunge acolo?

-Nu, categoric nu! sare Mama, deşi categoric nu pe ea o întrebase Luc.

Bunicul nu mai spune nimic. Nimeni nu mai spune nimic. Mama şi Tata sunt nervoşi, mestecă fără să ridice capul din farfurie, iar Bunicul îşi îndeasă în gură o chestie de-aia scârboasă.

„Cred că nici nu sunt nepotul lui adevărat. Dacă chiar ar fi Bunicul meu, nu s-ar atinge de porcăriile astea verzi. Trebuia să-mi dau seama, tot timpul se aliază cu Mama şi Tata”. Luc plimbă cu furculiţa în farfurie un cocoloş verzuliu.

-Bubi-mic, trebuie să mănânci. Dacă vrei să te faci mare, trebuie să mănânci şi nişte legume, spune Mama şi îi trece mâna prin păr.

-Ar trebui să mergem la frizer, mormăie Luc fără să o privească, făcând în acelaşi timp un viraj stânga în dreptul grămăjoarei de piure.

Nu suportă când Mama i se joacă în păr. Pe lista cu cele mai nesuferite lucruri din lume, ăsta e pe locul trei.

-De ce, Bubi-mic, nu-ţi place cu părul aşa mai lunguţ? La şcoală va trebui să-l tunzi mereu, o să plângi după libertatea de acum.

„Ce-i aşa de plăcut să stai cu părul în ochi? Sau, transpirat, să ţi se lipească de faţă şi de gât?”

-Să ştii că nu-mi face nici o plăcere să îmi stea vâlvoi de fiecare dată după ce fac baie. Chiar trebuie să mergem la frizer.

Mănăştur story a apărut în 2007. Am două curiozităţi. În ce tiraj (şi câte exemplare ale tale) şi pentru ce perioadă e valabil contractul (dacă există)?

Din păcate, îţi pot satisface doar una dintre cele trei curiozităţi: am primit în jur de 30 de exemplare. Tirajul nu-l ştiu, iar contractul, deşi există şi e un contract standard (sic!) nu a fost semnat de niciuna dintre părţi.

Curios sau nu, la Premiile Eminescu de la Botoşani, volumul tău n-a ajuns nici măcar printre nominalizări (deşi apăruse la Vinea, cea mai harnică editură în a-şi negocia apariţiile la acest premiu şi, culmea, deşi însuşi Gellu Dorian, cunoscător a tot ce mişcă în poezie, semnalase într-o cronică apariţia lui). Nu ţi-ai trimis cartea aşteptîndu-te s-o facă editorul sau … din alte motive (ai uitat, n-ai avut chef sau n-ai găsit pe nicăieri regulamentul de care tot fac caz)?

Nu am trimis cartea la acel concurs pentru că nu ştiam că asta e o obligaţie care revine autorului.  Trebuie să recunosc că a fost vorba şi de o oarecare delăsare din partea mea, ar fi trebuit, probabil, să mă informez mai bine. Oricum subiectul ăsta pentru mine e închis.

Spui că nu prea ţi-a plăcut coperta. Să-nţeleg că ai văzut-o direct tipărită?

Nu, nu am văzut-o direct tipărită, am văzut-o înainte, dar n-a mai fost destul timp la dispoziţie ca să găsesc altceva.

Ce speranţe îţi făceai cu acest volum de debut? Cam la cîte cronici te aşteptai? Concret, cum credeai că se va schimba viaţa ta după apariţia cărţii?

Cronici au apărut mult mai multe decît mă aşteptam. Nu cred că, în afară de un anumit tip de euforie fără referent, mi-am făcut vreo speranţă – în afară de a cîştiga cititori, ceea ce într.un fel s-a şi întîmplat – dar viaţa mea da, s-a schimbat după apariţia cărţii, în sensul că am reuşit să iau distanţă faţă de un anumit zgomot de fond care se instalase şi pe care pînă la urmă l-am înţeles. Ceea ce nu e puţin lucru.

Ai simţit vreo schimbare în familie după ce le-ai pus cartea pe masă? Ai scritori în familie? Ce zic ai tăi despre un membru care scrie?(întreb pentru că există o părere destul de rezervată faţă de cei care scriu dar nu prea cîştigă de pe urma scrisului).

Nu, n-am scriitori în familie, dar ai mei au fost mîndri, totuşi rezervaţi, atunci cînd le-am arătat cartea. Acceptă, dar cred că o fac cu o jumătate de gură, ocupaţia asta a mea „bizară şi fără viitor”. Oricum sunt obişnuiţi încă din clasele primare, cînd am început să scriu primele povestiri SF, iar pe una dintre ele a citit-o învăţătoarea şi m-a lăudat maică-mi, care la rîndul ei m-a lăudat lui taică-meu, care la rîndul lui m-a lăudat unor prieteni de familie, doi bătrîni simpatici, familia Gordiţă, care din cîte îmi amintesc erau adventişti şi care, cînd au auzit că scriu, într-o bună zi m-au chemat la ei şi au înregistrat pe o casetă toate poeziile pe care le ştiam pe de rost. A mai fost un episod legat de scris, prin clasa a opta parcă, cînd am scris o povestire despre sinucidere şi i-am citit-o unui prieten în magazie, prieten care le-a povestit episodul îngrozit părinţilor, de unde toată lumea a dedus că vreau să mă sinucid. A fost o zi agitată pe scară ziua aceea şi, pînă la urmă, m-am ales cu „închisoare la domiciuliu” pentru cîteva zile. Dar sigur, ai dreptate cînd vorbeşti despre părere rezervată.

mănăştur story (audio)

bineînţeles de altceva nu dispunem

şi putem să facem lucrul acesta la nesfîrşit.

în majoritatea cazurilor avem amîndoi

numai de cîştigat: împreună cu ea

am tăiat într-o zi

cîteva roşii zemoase într-un castron,

era încă rouă pe iarbă

şi soarele abia începuse să lumineze.

m-am lungit pe pătură

şi-am expirat tot aerul din plămîni,

satisfăcut de mirosul trupului meu.

s-a aşezat lîngă mine,

a început să se întindă

şi să rîdă. în vis spaţiul vizibil

se cîrlionţează şi ies păduchii

ca o coloană de maşini sport,

iar pe fiecare bloc din mănăştur stă scris:

sit tibi terra levi.

.

memoria mi se pune greu în mişcare

fumez încontinuu şi cu cît mă intoxic

mai mult cu atît îmi place mai mult.

.

o altă descoperire importantă pe care am făcut-o:

roşesc pe neaşteptate şi-mi pun într-un castron

porumb şi miere. mă plimb de colo-colo

de parcă n-ar fi vorba despre mine,

pînă la urmă renunţ şi mă arunc în fotoliu,

mă uit la un meci de fotbal,

poate ca să am o digestie mai interesantă – şi am -

încep să mă simt un animal plăpînd şi fără apărare.

.

ea îmi spune că miros a hîrtie,

că nu-i o metaforă – priviţi tricotajul! -

mă gîndesc

că nu-i obligatoriu

şi stau într-o toaletă comună de cămin studenţesc

cu mîinile întinse sub robinet

lîngă ale ei şi săpunul

sare de la unul la altul

ca un peşte mic

înlăturînd pentru o clipă

atmosfera gravă care ne adoarme.

mănăştur story (audio)

“tragicul originar constă în faptul că înăuntrul unui conflict,

ambele părţi ale opoziţiei, considerate pentru sine, sunt îndreptăţite…” (Hegel)

aveai un tricou roz cu everybody loves me

şi-ţi vedeam ţîţele

.

eram în staţie aşteptam autobuzul

mă gîndeam la conflicte

la europa

la mirosul de brînză topită închegînd aerul

la cum am zburat eu cînd eram mai mic

la un meci de fotbal

şi mama nu m-a crezut

nu mă crede nici în zi de azi

.

ţi-aş fi prins tricoul între dinţi

mi s-ar fi strepezit cerul gurii

m-aş fi luptat pentru tine

m-aş fi sinucis

te-aş fi strîns de gît

pînă la orgasm

aş mai fi zburat o dată

pentru tine

capul acestuia rostogolindu-se pe suprafaţa moale a butucului

şi mă dau cu bicicleta prin mănăştur

seara, cînd gelaţii sparg seminţe în faţă la fast-food

şi îşi admiră frizurile în parbrizele maşinilor.

ador să mă dau cu bicicleta prin mănăştur

să privesc blocurile afumate

să trag puternic, în nări, forfota demenţială a şmecherilor.

nu e loc mai frumos în lume decît ăsta.

aici inima mea îşi găseşte pe de-a-ntregul liniştea,

iar picioarele îmi sunt furnicate plăcut pe pedale.

aici mă simt un soldăţoi în pantaloni scurţi,

care este decapitat oră de oră, zi după zi,

al cărui cap se rostogoleşte, mînjind cu sînge gros străzile mişcătoare.

străzile mişcătoare, vibraţia din dîra fiecărei ticăloşenii, abia perceptibilă.

se rostogoleşte, alandala, spre suprafaţa moale a butucului.

şi mă dau cu bicicleta prin mănăştur.

dîndu-mi seama că îmi creşte păr din ficat şi din splină.

dîndu-mi seama că am sîrmă ghimpată la gură,

cî întreg cartierul se comprimă

venind tăvălug spre mine

să mă înghită. văd

trepidaţia halbelor de bere pe mesele teraselor,

pe toţi tipii ăia cu feţele congestionate privindu-le.

e ceva ca un cutremur, naiba ştie, respir furios,

picioarele au început să mi se înmoaie.

.

dinţii îmi devin lichizi şi asud abundent.

ultimul lucru pe care pot să-l fac este să duc mîna la buzunar

să văd dacă am toţi banii la mine

…

iulia

iulia pregăteşte ceai

şi buclele îi acoperă ochii.

.

îmbrăcată cu o rochie gri

iulia pregăteşte ceai.

.

afară latră cîini

şi-un aer plăcut se împrăştie

.

în bucătăria micuţă

unde micuţa iulia -

guguştiuc în rochie gri

pregăteşte ceai.

…

xxx

îmi iubesc din ce în ce mai mult părinţii

îmi iubesc din ce în ce mai mult prietenii

îi iubesc din ce în ce mai mult pe necunoscuţi

şi simt cum toate se răstoarnă în mine

cum se învîrt haotic şi cald

.

asta, la 22 de ani, seamănă destul de mult cu o presimţire a morţii.

(din volumul mănăştur story, poeme preluate cu acordul autorului)

IX.

Cel mai…

Bun poem al meu este… Cred că pot să dau un răspuns la întrebarea asta doar conjuctural, azi unul, mîine altul şi tot aşa. Oricum nu depinde de mine.

Important aspect pentru mine ca autor este să… eludez în primul pas şi în al doilea să dau lovitura finală.

Cea mai…

Mare gafă făcută de când „activez” în literatură a fost…  am făcut o groază de gafe, de aceea probabil nu voi avea o karmă literară foarte bună.

Cea mai mare emoţie am avut-o…  sunt un tip emotiv şi sălbatic, îmi pierd minţile foarte uşor.

Cele mai…

Mari speranţe mi le-am făcut cu…  ciudat e că pînă acum nu-mi făceam speranţe, am început să-mi fac abia acum, iar asta nu e tocmai bine.

Grele momente au fost atunci când… în chiar vara cînd am debutat, absolvent şi jobless vreo cîteva luni, a fost absolut sinistru.

Cei mai…

Mulţi bani i-am câştigat pe volumul… pe mănăştur story, doar din premii.

Fericiţi oameni pe care i-am făcut cu o carte de-a mea…  nu mi-a zis nimeni aşa ceva, doar plăcut-neplăcut.

X. Dacă…

Ar fi să schimb ceva din traiectoria mea literară, aş schimba…  nimic.

N-aş mai scrie, ar fi…  minunat

N-aş mai putea scrie ar fi… groaznic.

-mi pare rău de ceva, e că… i-am făcut o chestie groaznică unui coleg de liceu.

E să pun o întrebare suplimentară în acest chestionar şi să şi răspund, aceasta ar fi… E bună literatura la ceva? Da, dar numai în măsura în care serveşte luciditatea.

VII. Ce-aş cere / pretinde:

1. Unui editor căruia îi predau manuscrisul… i-aş cere toate obiecţiile sincere pe care le poate face.
2. Unui jurnalist care mă intervievează: să ştie bine pe cine şi de ce intervievează.
3. Unui juriu la un concurs naţional de debut: n-am nicio pretenţie, cred că tot ce se poate spune în zona asta e intra-instituţional.
4. Unui agent literar: n-am cunoscut încă unul, prin urmare nu mă pot pronunţa.
5. Unui organizator de festival literar: cred că e o postură ingrată, oamenii ăştia ar trebui mai degrabă consolaţi în secret.

VIII. Cum ar arăta:

1. Standul meu la un târg de carte: nici nu-mi pot imagina
2. Coperta cărţii mele de debut – dacă ar fi după mine (poate fi şi o fotografie ataşată): aici m-ai prins, nu-mi place deloc coperta cărţii mele de debut.

V. 1. Un autoportret (în cuvinte) un om care încearcă să prindă cum stă treaba.

2. Un portret al generaţiei (unde şi cu cine te-ai încadra) Generaţia mea sînt oamenii cu care mă întîlnesc dintr-un motiv sau altul şi la care ţin.

VI. 1. Ce-mi doresc/propun eu ca scriitor? Să pot să scriu şi să am o motivaţie puternică în sensul ăsta (alta decît propriul egoism)

2. Ce-ţi doresc eu ţie, cititorule? Ce nu ţi-aş dori (vreodată)? Îţi doresc atenţie şi inteligenţă / Nu ţi-aş dori să nu ştii cînd trebuie să te-opreşti.