Dumitru Bădiţa – Poeme prerafaelite (cronica lui Cosmin Ciotloş)

cronică preluată cu acordul autorului ei de pe site-ul Noua revistă vorbită.

Dumitru Bădiţa reuşeşte, la al doilea volum, să devină cu atât mai cunoscut şi mai apreciat cu cât editura la care publica e mai obscură şi – aşa zicând – mai depreciată. Căci dacă debutul sau la dificil observabila Vinea, intitulat Unghii lungi şi cumsecade, a trecut, chiar în ochii celor care l-au citit, drept o carte pasabilă, actualele Poeme prerafaelite, mai degrabă şapirografiate de invizibila Pontica au toate şansele de a atrage atenţia asupra unei poezii, nu scandaloase, dar, cum se zicea cândva, adevărate. Adică, pentru a aduce în prezentul sincerităţii sintagma aceasta susceptibilă de ipocrizie, imună la ierarhii.

Titlurile celor două cărţi spun, prin ele însele, aproape tot. De la o mărinimie blândă, Bădita trece, în ceea ce priveşte atitudinea, la o politeţe asumată polemic. Bunul simt naiv, deprins empiric de-acasă, se transformă în doctrina, riguros
asimilată, a eleganţei cuceritoare. Stilistic, convertirea nu lasă urme evidente. Aceeaşi austeritate ornamentală a propoziţiilor obţinută cândva cu vadite eforturi expresive apare acum sub formă – saturată semantic – de sentinţă.

Remarcabil mi se pare, între alte câteva, unul din poemele situate către începutul cărţii: „maşina spală/ aerul ventilat usucă/ mai târziu mâna sortează după model/ culoare lungime// de fiecare dată rămân câţiva ciorapi fără/ pereche/ îi pun într-o plasă o arunc prin hornul gheenei// situaţia 1: femeia de serviciu nu găseşte plasa în final dispare în rampa de gunoaie a/ oraşului/ situaţia 2: femeia de serviciu găseşte plasa/ o expune pe capacul tomberonului scos în/ stradă// omul care doarme pe cartoane sub balcoane/ o recuperează: ciorapi bine spălaţi/ confort pentru o
săptămână.”

Aluzia la începuturile lui Dan Sociu, probabil tot atât de puţin profesionist editate, e de un haz nebun. Într-un fel, ca orice obiect prerafaelit, volumul acesta îşi declară, foarte raspicat, intenţiile. Dovada stă lejeritatea cu care Badiţa depăşeşte discretul incident aluziv. Următorul poem reiterează curajos episodul, dar fără nici o umbră de maliţie jubilantă: „unii mută megastructuri/ eu nu am fost în stare să plasez mormanul de/ ciorapi în maşina de spălat/ am scotocit în dulap după o pungă plină cu/ciorapi desperecheaţi/ rămaşi de la ultima spalare// de obicei îi arunc în hornul gheenei: ajung în/ groapa de gunoi a oraşului/ sau încălzesc labele unui homeless//acum i-am păstrat pentru mine: unul gri/ în stângul unul maroniu în dreptul.”

Astfel de rafinamente compoziţionale, care nu se opresc la pragurile lapidare ale versurilor, constituie garanţia unei inteligenţe poetice admirabile. Îi lipseşte, totuşi, acestei calităţi, o anume omogenitate, de vreme ce, o dată cu creşterea suflului – semn de orgoliu al experienţei – poemele din final îşi sting inexplicabil, de la un număr de versuri încolo, scânteile.

Din momentul acesta, cel puţin până la următoarea carte, îl consider pe Dumitru Badiţa unul din cei mai interesanţi poeţi apăruţi la noi după două mii. Nu spun mai mult pentru a evita, pe cât se poate, eventuala confuzie, impusă de titlu, cu John Ruskin.

Cosmin CIOTLOŞ

“Monstrul fericit” – cronica lui Cosmin Ciotloş

cronică în două părţi (I şi II) , preluată cu acordul autorului ei, din Noua revistă vorbită.

Dintre cele trei cărţi publicate de Radu Vancu înainte de Monstrul fericit, cea din urmă, singura de altfel care nu-i de poezie, pare a-i fi fost poeziei sale de cel mai mare folos. Căci, dacă în Epistole către Camelia (2002) sau Biographia litteraria (2006), o undă de ivănescianism străbatea totuşi volumele tânărului poet sibian, o dată cu investigaţia critică asupra autorului lui mopete (editată în 2007 sub semnul discreţiei absolute), putem vorbi în cazul lui despre o nedisimulată proclamaţie de independenţă. S-ar zice că, sub aspectul metodei, critica literară prieşte. Cu atât mai mult lui Radu Vancu, a cărui dependenţă faţă de model nu implică vreun iremediabil mimetism scriptural, ci, cel mult, o apăsată afinitate de lectură. Discipolul urmărea atent privirea maestrului, nu, ca atâţia alţii, mâna lui. Sigur că o asemenea emancipare era, chiar de la început, predictibilă. Dar rămâne meritul unor comentatori tenaci (îi numesc pe Bogdan Creţu şi pe Dragoş Varga) acela de a fi crezut în ea fără nici o rezervă.

Ce se schimbă, întâi şi-ntâi, în acest Monstru fericit e prozodia. Versurile nu mai ating întinderea de altădată şi nici nu se mai grupează în structuri riguros măsurate dinainte. Mobilitatea e sensibil sporită, de la detaliul esenţial al subtitlului (căci volumul întreg e clasat drept poem) până la amănuntele accesorii ce ţin de fluxul şi refluxul adecvate tuturor acestor pasiuni fluide. Lucrul poate părea, astăzi, lipsit de importanţă. Numai că la Radu Vancu el se petrece în premieră. Adaptarea la ritmurile generaţiei, în tot ce are aceasta mai valoros, necesită, ca şi alte gesturi cumsecade, curaj:

“Dragostea noastră-i un alcoolic bătrân:

Efuziune & ţâfnă.

Extaz & depresie.

Căinţă & dipsomanie.

Dependenţă absolută.

Pe de alta parte, şi antialcoolică şi abstinenţă

ca un pilot neoprotestant din trupele NATO,

tot o dragoste dementă într-o lume dementă ar rămâne.

Atacul în looping pregătit răbdător

ar face parte tot din lumea care intra în looping

când sună telefonul, pe display scrie Cami

şi cohortele de sticle complică dorul,

după cum tot déja-vu e şi pornirea kami-kaze

să cobor botul avionului

şi să-nfig lumea-n vârful lui

ca pe un fluture cap-de-mort.

Naiba ştie. Dragostea noastră

se amuză imitând un alcoolic bătrân.

Asta e. 4 apeluri pierdute, spune inamicul Philips.

Trag cu nădejde din sticlă. E vremea să pornesc, Cami Kaze profesionist,

Către tine.”

Iată felul lui Radu Vancu de a se da pe brazdă. Ce se poate înstrăina, adică limbajul, înstrăinează fără mustrări de conştiinţă. Ce e al lui în schimb, poartă după sine, cu orice risc, de la o carte la următoarea: imaginile finale ale tatălui, îngăduinţele smulse ale soţiei, aburii complecşi ai etililor, decepţia rutinantă a şedinţelor de catedră. Datorită acestora, spre cinstea autorului, Monstrul fericit e permanent momit de o teză, dar niciodată dresat de o doctrină. Găsesc semnificativ faptul că nici chiar interstiţiul eseistic intitulat, destul de naiv, Radu, să asculţi de Cameluţa, dar mânuit cu o abilitate livrescă fara cusur, nu sfârşeşte, dupa prelungi distilări argumentative, în bigotism bahic.

Omniprezent, alcoolul catalizează, la Radu Vancu, nu actul poetizării, ci poezia însăşi. Apologia e filologică, iar efectul, din fericire, întârziat. Să mă explic. Între boema mortificantă, lipsită de orice interes, cu care cochetează una din cele mai bune antologii de poezie recentă (Băutorii de absint) şi filologia surprinzătoare pe care şi-o asumă lucid volumul lui Radu Vancu balanţa se înclină în favoarea celui de-al doilea. Nu din considerente, ca să zic aşa, morale, ci din ştiinţa exactă a evitării clişeului. Fără aceasta, şi mai ales fără eseul invocat în urmă cu o săptămână, ultimul poem din Monstrul fericit, închinat lui Ion Mureşan ar fi fost, în cel mai bun caz, pasabil. Aşa, însă, îmi permit să-l citez entuziast adăugând ca preambul un fragment din falsul manifest teoretic:

„De aceea, în numele băutorului burghez care sunt, şi în numele eventualilor băutori, fie ei metafizici sau burghezi, care vor să mi se alăture, anexez un mic exerciţiu de devoţiune pentru poezia lui Ion Mureşan, dar mai ales pentru soţia mea, pentru că, totuşi, mistica adevarată nu e atât în inimile băutorilor, cât în cele ale nevestelor lor.

Poemul despre elocinţă

Vai, săracele, vai, săracele neveste de alcoolici!

Cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună când noi,

întorşi acasă înmiresmaţi

şi cu pieliţe pe ochi ca nişte păsări mari adormite,

le vorbim cu elocinţă şi clarviziune

despre lucrurile cu adevărat importante.

Şi sărmanele neveste ascultă şi aprobă,

înjghebând cu răbdare in inima lor curată

discursul pe care, cu o remarcabilă elocinţă,

ni-l vor dărui dimineaţa,

când ziua cu pânza ei ghimpată ne va însângera ochii.”

La Vancu, precauţiile reprezintă marca excelentului control artistic. Am semnalat-o pe cea mai eficientă dintre ele. Sunt, de bună seamă şi altele în volum, nu puţine, plasate întotdeauna în preajma câte unui scenariu accentuat cultural. (De pildă atunci când Marx e convocat pentru a justifica nu o nouă ordine mondială, ci cutare deprindere middle class.) Înţelese larg, în ipostaza lor de codificări sociale, ideologiile îşi fac loc în fiecare poem, câte două, spre a se concura. Unele motivate politic, altele psihanalitic, altele camaradereşte, altele pur şi simplu biologic, toate au de înfruntat, măcar o dată, teza ludica Monstrului fericit (justificată probabil de un puternic impuls creaţionist):

„Alcoolul face tot mai puţin pentru mine,

ca un prieten bun la care am apelat

până am ajuns să-i stau în gât.”

Gamei cunoscute de obsesii, generaţioniste sau individuale, el îi adaugă, de fapt, un sparing-partner redutabil. Izbitoare la început prin intensitate, alcoolurile par să se evapore pe parcursul lecturii. Performanţa Monstrului fericit rezidă, prin urmare, nu, cum greşit s-ar putea crede, într-o penetraţie, ci într-o absorbţie tematică fără rest. Diferenţa aceasta separă, în genere, poezia irelevantă de literatura adevărată. Pe aceasta din urmă, Radu Vancu o are în sânge.

Cosmin CIOTLOŞ

CATALOG de CRONICI

Complexe paterne – cronică de Marius CHIVU în Dilema veche, nr 276, 28 mai 2009

Radiografii etilozofice – cronică de Angelo MITCHIEVICI în Observator cultural, nr. 475, 21 mai 2009

Tratament fabulatoriu – cronică de Cosmin CIOTLOŞ în România literară, nr 20 /22 mai 2009