Străzile mişcătoare
Andrei Doboş, Mănăştur story
Editura Vinea, 2007
Ce m-a surprins de la bun început la Mănăştur story, volumul de debut al poetului clujean Andrei Doboş, Vinea, 2007, este faptul că, deşi încă de la primul poem submerge şi îşi trădează miza autobiografică, cantonându-se astfel într-o zonă destul de puternic reprezentată în poezia ultimilor deja aproape zece ani, nu asupra sieşi îşi îndreaptă poetul cu prioritate obiectivul. Practicând o poezie cu inserţii autobiografice, Andrei Doboş nu este, nici pe departe, un narcisist, nici în bucurie şi nici în suferinţă, şi acest lucru nu poate decât să producă uimire şi surpriză în contextul poeziei cel mai des numită douămiistă. Este adevărat, cele mai multe gesturi umane par să fie uşor prelungite şi deviate şi să ţină şi în Mănăştur story de zona nevrozei, o nevroză însă dilatată, camuflată, poate mai bine zis amânată, dar prin faţa camerei se scurg de data aceasta siluetele, fizice şi psihice deopotrivă, ale celorlalţi. Există un autism în primul rând de grup în poemele lui Andrei Doboş şi numai în plan secund individual. În epoca comunicării hiperbolice, singurătatea este resimţită mai acut ca niciodată, de unde izolarea în grup şi, în interiorul grupului, preţuindu-i aerul, în sine. Astfel că silueta poetului amator de biografic nu va avea nici relief şi nu va ocupa nici prim-planul scenei. O vom regăsi mai degrabă în umbră, deşi nu în culise, mai mult privind jocul celorlalţi, decât jucând. Un personaj care nu se află nici în lume şi nici în afara ei. Am conturat astfel un caz aproape perfect de mizantropie, dar vom vedea că nu despre asta este vorba, chiar dimpotrivă.
Cine sunt însă aceşti ceilalţi? Lobonţiu, Derevlean, Carmen, Cristina, Beribo, Lenuţa, Filip, Iulia, Nadia, Bălăţel, 
mama, femeile frumoase etc., prieteni, cunoştinţe, rude, personaje întâlnite întâmplător, care decorează şi lărgesc viaţa etc. Ele se înghesuie să pozeze, sau se prefac că se lasă surprinse când nu sunt atente şi uneori chiar alunecă accidental prin faţa obiectivului. Asta în timp ce cameramanul rămâne ascuns undeva prin apropiere, bucurându-se de o dimineaţă însorită, de o cafea aburind, bucurându-se în general de prezenţa oamenilor şi de întâmplări (un ciclu se numeşte chiar Întâmplări pe strada Petuniei). Întotdeauna însă bucuria pare să-i fie, în această atmosferă de aşteptare în intimitate, de nimic-nu-se-întâmplă totul-se-întâmplă, care aduce mai degrabă cu cea creată de un prozator în literatura română, Ştefan Agopian din Tobit, Tache de catifea etc., este mereu umbrită de pasărea neagră a fricii, a îndepărtării, de acuitatea cu care este percepută trecerea timpului, cu care fotografiile sunt trase în sepia. Timpul ameninţă să şteargă oamenii, să acopere cu var întâmplările. Chipurile apar mereu uşor distorsionate, tulburate, sunt surprinse ca şi cum ar fi trecut deja într-o altă dimensiune, paralelă cu aceasta, întotdeauna filmate după somn, în aerul ireal al dimineţilor, sau în plină mahmureală, ca în portretul aproape mereu prezentului Lobonţiu: ”În acel moment am zărit capul zburlit al lui Lobonţiu. /Venea spre mine buimac şi ameninţător, parcă trezit dintr-un / Somn al terorii.”
Poemele lui Andrei Doboş sunt înregistrări ale vieţii în care nu are încredere că va fi tot timpul aşa, sunt gesturi făcute spre ceilalţi, dar înmuiate de un fel de timiditate. De unde şi graba de a surprinde atmosfera, de a îngheţa aerul în jurul personajelor. De unde suspendarea celui care înregistrează în atemporalitate, care face ca aceste personaje, altfel vii, să se-nvăluie brusc în distanţă şi să rămână în final simple proiecţii. Teama, frica de timp, funcţionează ca o discretă proiecţie paranoică. Iar dacă în această zonă stă frumuseţea şi puterea de seducţie a volumului Mănăştur story, minusurile se datorează unor forţări spre polul opusul al trăirii, spre comic, spre anecdotă. Încercarea de a îndulci însă astfel teama, frica, tristeţea, nu face decât să rupă vraja.
Dar iată că de la mizantropie am alunecat uşor spre escapism. Nici despre escapsim nu este însă vorba, pentru că timpul nu este transcendent în poemele lui Andrei Doboş, nu este creator, nu ne aruncă în metafizic. Timpul este şi el alături de personaje o prezenţă concretă şi coagulantă totodată, dar care ameninţă permanent să se dizolve, dizolvând în acelaşi timp grupul, prietenia, lumea.
Mănăşturul, un reper biografic deseori prezent şi la un alt poet clujean din ultima generaţie, Ştefan Manasia, îşi schimbă mereu chipul, este când familiar, primitor, cald, când imprimă celui care-l traversează un sentiment de insecuritate. Probabil variaţiile de lumină (interioară) transfigurează acest chip al cartierului, trecerea de la zi la noapte, de la siguranţa din timpul zilei, pentru că până la urmă despre asta este vorba, la singurătatea din timpul nopţii, în primul poem al volumului, când cartierul este traversat pe o bicicletă: ”Aici mă simt un soldăţoi în pantaloni scurţi,/ care este decapitat oră de oră, zi după zi,/ al cărui cap se rostogoleşte, mînjind cu sînge gros, străzile mişcătoare./ Străzile mişcătoare, vibraţia din dîra fiecărei ticăloşenii, abia perceptibilă. /Se rostogoleşte, alandala, spre suprafaţa moale a butucului.”
Viziunea din Mănăştur story este una pe orizontală, personajele şi lucrurile şi întâmplările fiind privite tot timpul ca alunecând spre dispariţie, pe străzile mişcătoare. De unde şi acea tulburare a chipurilor, surprinse sau imediat după somn, sau topindu-se în alcool sau fiind ameţite de câte-o întâmplare. Iar tulburarea aceasta menţine la cote extreme o anumită stare de sensibilitate: ”Derevlean tace într-adevăr./ Lobonţiu este într-adevăr / melancolic. / Lobonţiu este foarte inteligent cînd este melancolic.// Şi eu trăiesc la maxim toate acestea. / Eu trăiesc cu volumul dat la maxim toate acestea.” Un tip de sensibilitate care ţine de o anume inocenţă – alt obiect preţios care ameninţă că se va pierde sub aripa neagră a timpului. O inocenţă care reprezintă un alt element de originalitate în poezia lui Andre Doboş, surprinzătoare mai ales în poemele erotice, salvate de acea tuşă lubrică binecunoscută din poezia ultimilor ani: ”eu sunt sfios / şi-mi plac tipele pudice / roşii în obraji aşa / cu sînii nu prea mari / şi cu funduleţul pervers // îmi plac pentru că ele / cu sfioşenia lor / şi eu, cu sfioşenia mea / construim între noi / un abis de comunicare / unde se pot întîmpla / nesfîrşite nopţi de desfrîu.”
În rarele momente când se întoarce, în sfârşit, să reflecteze asupra sa, poetul schiţează nişte vagi stampe existenţialiste, mai ales în prima parte a volumului, care nu reprezintă în niciun caz punctul lui forte: „nu vãd nici o scãpare / trag din ţigarã şi-mi vine sã vomit / mã uit pe fereastrã şi-mi vine sã vomit / mi aranjez gulerul hainei şi-mi vine sã vomit.” Aşa cum nu reprezintă punctul lui forte rarele inserţii expresioniste, care par elemente străine atunci când înfloresc în poeme altfel simple şi eficiente: ”îmi creşte păr din ficat şi din splină.” Atunci când întoarce însă cu adevărat camera spre sine, Andrei Doboş o face numai pentru a dezvălui că nu e nimeni acolo: ”sunt un chip de mort/ fărîmicios şi amorf.”
Povestea Mănăşturului pulsează de naturaleţe şi de o inocenţă pe care n-o mai întâlnim în poezia douămiistă, despre care ştim bine că a năzuit mereu la o maturitate totuşi prematură, poate pentru că ceea ce-şi doreşte deocamdată Andrei Doboş nu este să ocupe microfonul de la tribună, ci să ia mai eficient pulsul mulţimii, strecurându-se anonim în rândurile ei: ”În mulţime totul este altfel / Poţi să te fofilezi fără / să se uite nimeni la tine.”
cronică preluată cu acordul autoarei din revista Stare de urgenţă, nr. 7, septembrie 2008
Dintre cele trei cărţi publicate de Radu Vancu înainte de Monstrul fericit, cea din urmă, singura de altfel care nu-i de poezie, pare a-i fi fost poeziei sale de cel mai mare folos. Căci, dacă în Epistole către Camelia (2002) sau Biographia litteraria (2006), o undă de ivănescianism străbatea totuşi volumele tânărului poet sibian, o dată cu investigaţia critică asupra autorului lui mopete (editată în 2007 sub semnul discreţiei absolute), putem vorbi în cazul lui despre o nedisimulată proclamaţie de independenţă. S-ar zice că, sub aspectul metodei, critica literară prieşte. Cu atât mai mult lui Radu Vancu, a cărui dependenţă faţă de model nu implică vreun iremediabil mimetism scriptural, ci, cel mult, o apăsată afinitate de lectură. Discipolul urmărea atent privirea maestrului, nu, ca atâţia alţii, mâna lui. Sigur că o asemenea emancipare era, chiar de la început, predictibilă. Dar rămâne meritul unor comentatori tenaci (îi numesc pe Bogdan Creţu şi pe Dragoş Varga) acela de a fi crezut în ea fără nici o rezervă.
Mai întâi durerea, apoi disperarea şi, în cele din urmă, nebunia – trei trepte, trei praguri, trei urme lăsate de moartea venită „pâş-pâş” să-şi împlinească menirea, trei părţi ale unui poem unic, Iată cum moartea, textul de deschidere al Santinelei de lut (editura Vinea, 2006). Autorul, Cosmin Perţa, nu transcrie în cartea sa pur şi simplu nişte trăiri sau traume, nu mizează aproape deloc pe biografic sau pe alte elemente care să-l conducă spre o exhibare făţişă a eului. Poetul aproape că se camuflează prin fiecare rând scris. Asta nu înseamnă nici că avem de-a face cu un scriitor ermetic, nici că persoana celui care scrie nu e suficient de vizibilă. Cartea îşi impune autorul, dar el nu se oferă cititorului direct, nemediat, transparent, ci doar după ce acesta face dovada că a descoperit regulile unui joc auctorial, nefiresc de sobru. Între unele versuri sau strofe nu există o relaţie de cauzalitate imediată. De aici, impresia de nebuloasă, de metaforă incompletă sau, dimpotrivă, în unele locuri, de conglomerat metaforic sufocant. Dacă ne-am opri la acest prim nivel, am pierde din vedere alianţele suptile dintre nucleele poetice, alianţe ce relevă sensul şi împlinesc forma multor texte ce-şi răspund de la distanţă. Perţa e un poet pe care trebuie să-l reciteşti chiar înainte să termini de parcurs pentru prima oară volumul. Pare un nonsens, dar nu e deloc aşa. Primul ciclu de poeme, Iată cum moartea, îşi află cheia de lectură în alte texte, cum ar fi, [puţine lucruri se constituie în amintiri ...] sau [Claudiu, probabil ar trebui să-ţi scriu şi eu], acesta din urmă conţinând chiar şi unele indicaţii teoretice (metaforizate, e drept), referitoare la arta scrisului. Ce am afirmat mai sus e perfect valabil şi invers. Poemele de deschidere şi cele de închidere se luminează reciproc şi dau structura de rezistenţă a anasamblului. Să ne apropiem de text. Acele puţine lucruri ce pot deveni amintiri, adică „tarlaua lungă de porumb”, „craniile de plastic ale păpuşilor”, „botul mistreţului lucind în noapte”, „rugina aşezată cu girjă pe lama toporului uitat în iarbă” sunt semne ale detaşării de tripticul durere-disperare- nebunie. Lumea rememorată şi expusă în cele trei poeme iniţiale începe să devină neclară, să rămână senzaţie, flash. Uitarea e anticipată „L-am uitat preţ de câteva zile. Sângele lui în câteva/ sticluţe de cristal, uscat într-un colţ al vechii mele/ mansarde din Gheorghieni -/ nu-mi mai spunea/ nimic”. Dar hipermnezia e cea care domină la început şi imprimă o stare aproape delirantă: „ca un şurub, creierul mic şi mutilat se înfiletează/ în măduvă./ Prinde floare de mucigai şi supurează./ Ca o bormaşină Bosch pătrunde în ţeastă/ şi el, creierul, tronează acolo”.
Ajunsă la al patrulea volum de poeme, după Duduca de marţipan (Ed. Univers, Bucureşti, 2000), E vremea să porţi cercei (Ed. Aula, Braşov, 2001) şi Cartea burţilor şi a singurătăţii (Ed. Pontica, Constanţa, 2003), Doina Ioanid este o poetă consecventă. În ce priveşte formula stilistică aleasă şi, aş spune, ţinuta artistică. Doina Ioanid scrie minipoeme în proză, texte mai puţin descriptive, conţinînd mai degrabă nuclee epice, precum fotografiile în mişcare, flash-uri cu o obligatorie „istorie” before şi after. În primele ei texte, din antologia colectivă Ferestre, descripţia era mai evidentă, efectul de stampă sau de basorelief – mai pregnant. „Regia” stilistică, urmare a unui narcisism poetic întreţinut de căutările estete (v. sintagme precum „duduca de marţipan”, savorile culinare, olfactive şi lingvistice) era, şi ea, mai la vedere. Începînd cu Cartea burţilor şi a singurătăţii şi ajungînd la cartea de faţă, Poeme de trecere, s-a făcut simţit, ca întotdeauna, „factorul” timp, care a transformat voluptăţile estete în gravitate, în sacră melancolie. Poemele de trecere cuprind două cicluri, Interval şi Scrisori pentru Taia Dumitru, primul ocupîndu-se de chiar portretul interior al femeii la…36 de ani, celălalt fiind consacrat bunicului dispărut. Ca în orice „istorie” biografică, „portretul artistului la tinereţe” pierde la maturitate din narcisismul şi estetismul iniţiale: „Ce cauţi tu, duducă, pe lumea asta, unde au trecere numai femeile blonde cu gust de piper, bărbaţii cu ţepi de oţel implantaţi în vîrful capului, păpuşile gonflabile şi copiii precoci? De ce te plimbi pe străzile pline de praf ca o vrabie fără pene? Doar nu crezi în promisiunile făcute înainte de-a te naşte?”. Aveţi aici un narcisism de passage, invadat de melancolie şi de vocile vîrstelor lăsate în urmă: „duduca”, legănată încă de iluziile copilăriei, e interpelată de vocea ei ulterioară, aceea „dezvrăjită”. Schimbarea de atitudine se reflectă imediat în expresie, „duduca de marţipan” devenind brusc o fiinţă nesigură şi neajutorată ca o „vrabie fără pene”. „Intervalul”, „trecerea”, fără masca narcisistă protectoare, înseamnă pentru Doina Ioanid fragilizarea, incertitudinea, neliniştea femeii „trădate de timp”: „În cele din urmă, totul mă trădează, pielea, memoria şi puloverul meu turcoaz, deja lăsat. Trăiesc în umbra zidului, a streşinii, fără jurnal, fără proiecte, fără destinaţii precise. Trăiesc deodată cu ziua care trece”. Odată cu cedările trupului, poeta resimte acut precaritatea propriei existenţe, consumate fără rest: „În ultima vreme, toată lumea mă întreabă ce am mai făcut, ce voi face, iar eu nu ştiu ce să răspund”. Atîta vreme cît a fost posibilă amînarea acestor întrebări, scriitura estetă putea funcţiona. Acum, însă, cea care ocupă scena este „tristeţea mea destrăbălată”: „Căci numai tristeţea mi-a supravieţuit. Şi ea îmi poartă trupul încoace şi încolo, îmi toarnă din cînd în cînd un pahar de gin, mă îmbracă şi-mi dă brînci în lume. Tristeţea mea destrăbălată, care mă vinde şi mă răscumpără cu o singură atingere. Tristeţea mea, ştrudel ratat. Tristeţea din care mi se nasc zilele”. Rar ea se mai înfrumuseţează, în paginile acestea, într-o imagine artistică: „Fă un copil şi lumea va deveni străvezie. Şi dacă nu vreau? Cine-a zis că vreau să mă împac? Dacă vreau să-mi port bolile şi nevroza ca pe nişte pistrui sau ca pe nişte brăţări?”. Şi atunci din discreţie. Paradoxal, Doina Ioanid nu scrie o poezie estetă, deşi multe dintre poemele anterioare iau această turnură. Eficienţa poemelor ei – căci despre o scriitură eficientă e, finalmente, vorba – stă în discreţie şi în economia mijloacelor. Poemele au un soi de acurateţe şi de adecvare a mijloacelor lingvistice care ne reconfortează. Fără să cadă în blazare, tristeţea poetei nu e, însă, nici pe departe „destrăbălată” (o…licenţă poetică), ci mai degrabă una limpede, calmă, inerţială – „atîrn ca un liliac de tavan” – , cu rare note acute: „Mi-am frecat pielea pînă la sînge, ca să scap de tot ce-am învăţat pînă acum. Aşa voi putea afla ce-mi doresc cu adevărat, pentru că boţul ăsta de carne însîngerată nu poate minţi. Nici urletul de sub ploaia acidă”. Aşa cum deţine măsura unei formule eficiente, naraţiune in nuce, care ştie să se oprească la timp pentru a crea sugestie poetică, Doina Ioanid deţine şi un fel de control al intensităţii emoţionale, la care, desigur, contribuie şi prezenţa celuilat: „ Doar uneori, cînd îmi ţin respiraţia, ca s-o pot auzi pe a ta, mi se pare că totul se limpezeşte şi capătă prospeţimea rufelor uscate pe culme, afară, în ger”.
Poemele Doinei Ioanid din recent apărutul volum E vremea să porţi cercei (Aula, 2001) nu diferă fundamental de cele din Duduca de marţipan (Univers, 2000). Ritualul luării în posesie a lumii continuă, însă nu doar prin privirea safică, participativă de la debut. Aceeaşi scriitură precisă, directă, rafinată concentrează acum un mod propriu de a concepe, de a aproxima feminitatea (în fond, supratema volumului). Insistenţa pe momentele de trecere dezvăluie o natură vibrantă, alarmată de îmbătrînire, singurătate, moarte şi preocupată să vorbească despre toate acestea, şi despre altele, “cu groază, ca o adevărată estetă”: “O strămătuşă mi-a vorbit odată despre sexul clopoţind al bărbaţilor. Cu groază, ca o adevărată estetă. Mi-a vorbit despre imperfecţiunea lor notorie, despre umbrele ce le străbat carnea şi-i bîntuie neîncetat. Despre frica ce le macină pielea şi imaturitatea lor obositoare.
