”Discretă, delicată, de o frumuseţe pură, gen anii ‘30, Doina Ioanid ar fi putut fi şi ea prezentă în prima antologie (Tablou de familie). Poeta şi-a ales una dintre formele literare dificile şi ingrate, poemul în proză, care şi-a găsit legitimitatea abia cu autorii anilor ‘90. Dar textele ei diferă de ale nouăzeciştilor prin construcţie şi imaginar: sînt înluminiuri gen Rimbaud, un fel de tapiserii verbale cu substrat biografic, dar şi cu inserturi suprarealiste. Amănuntul concret, expresiv, este prins imediat şi pus în lumină. În cenaclu, Doina are un discurs critic remarcabil, sigur pe sine, care nu se intimidează – în ciuda înfăţişării timide a tinerei – la nici o interpelare.”
( Mircea Cărtărescu – Şapte personaje în căutarea unui auditor, prefaţa antologiei Ferestre 98)
“Mă aplec deasupra patului. De aproape, culoarea i se scurge din trup. Cocorii de pe carpetă îşi întind şi ei gîturile spre pat. Glasul strident al mătuşii. Mă sărută şi îngînă ceva. Degetele îmi zvîcnesc. Maia face pasienţe într-un colţ iar cineva povesteşte cu pe vremea lui. Bătrînul cere să-isă i se ridice perna. Surîde. Le aduc dulceaţa şi cafelele. Strigătele ascuţite ale păsărilor. Deschid albumul cu scoarţe roşii: domni şi doamne în grup. Zîmbesc spre mine.”
