Am debutat în volum foarte devreme, la 19 ani. Îmi câştigasem un soi de glorie la cenaclurile literare pe care le frecventam. Mă refer în primul rând la cenaclul „Junimea”, condus la acea dată de prozatorul Şerban Alexandru (Mirel Cană). A fost o perioadă foarte interesantă, cu multe contraste. Eram la un moment dat cel mai tânăr participant la acele manifestări şi mă simţeam deosebit de onorat că scriitori precum Nichita Danilov sau Lucian Vasiliu îmi acordau oarece atenţie, ba mai mult, spuneau despre mine cuvinte extrem de măgulitoare. Ce mai încoace şi-ncolo, îmi intrase în cap ideea că sunt un geniu. Dar s-a găsit cineva să-mi vină de hac. La un moment dat a apărut în peisaj Ştefan Baştovoi. A fost primit excelent. Chiar cu entuziasm! Geniul meu începuse să cam pălească. Atunci am trăit pentru prima şi ultima oară sentimentul invidiei. Ştefan m-a trezit sau m-a ajutat să îmi revizuiesc total imaginea despre mine însumi. Deşi am fost pe punctul de a distruge cu un gest romantic tot ceea ce scrisesem până atunci, n-am rezistat ispitei de a debuta atunci când mi s-a oferit ocazia. Starea balanţei a apărut în anul 1996 şi face parte din preistoria faptelor mele literare.
Arhiva categoriei 'catalog 1990-1999'
Ecranul alb
Judith Meszaros
We all live in a yellow submarine
Editura Euphorion
1994
Principiul după care îşi organizează Judith Meszaros universul distopic în “We all live in a yellow submarine” este cel al păpuşii ruseşti. Istoria conţine lumea, lumea conţine oceanul (care nu este altceva decât Oceania lui Orwell din 1984), oceanul conţine submarinul, submarinul conţine oamenii, iar oamenii se conţin unul pe altul: “noi toţi locuim în submarinul cel galben / unul într-altul.”
Această păpuşă uriaşă, istoria, este manipulată de cineva, de la “un birou negru lucios”, de Fratele cel Mare din 1984, care seamănă destul de bine, de la “al treilea nivel, în subsol”, cu Dumnezeu: “la 100 de grade latitudine nordică este totul uşor// acum pot împlânta un steag în propria mea carne, acum pot / să mă divid ca amoeba proteus / aşteptându-mi sângele alungat şi uscat să m-ajungă din urmă, să mă scrie-mprejur / cu litere de-o şchioapă în jurnalul de bord al submarinului galben, pe file străvechi / acum şi pielea luminează în cartea Vacarmului, sus / acolo sus, pe biroul tău negru lucios.”
Judith Meszaros scrie o poezia hiperlucidă, o poezie care reuşeşte să asambleze viziunea din bucăţi de discurs demetaforizate, de cele mai multe ori prin contorsionarea sintaxei. Vocea aceasta sumbră este însă îmblânzită de un cod al parabolei, parabolă care este şi ea un fel de joc, şi de ritmul alert al celebrului hit al trupei britanice, derulat mereu în fundal, ajutând la completarea mediul nevrotic.
Submarinul galben trebuie să fie frumos văzut din afară (galbenul este luminos) înăuntru însă oamenii, a căror piele se contopeşte deja cu coastele metalice, sunt simple repetiţii de biologic şi mecanic, din moment ce aici jos nu mai este posibilă nici comunicarea, nici memoria şi nici sentimentele: “La al treilea nivel, în subsol era sala de reamintire, ne aşezam în faţa / ecranului alb şi priveam / până când ochii ni se umpleau de var, până când degetul / devenea şi el o cretă poroasă / atunci, în sfârşit, aveam dreptul să ne atingem, aveam dreptul să ne mâzgălim, să ne scriem pe trup / fel şi fel de cuvinte încrucişate.” Lipsa de speranţă, oboseala, sunt traduse prin geometrizare, numerizare a spaţiului. Iar alfabetul nu este nici el altceva decât un alt cod indescifrabil, din care nu se mai pot naşte cuvintele şi comunicarea, un cerc închis, în care omenirea rămâne captivă: “Acele guri se roteau lent de-asupra noastră iar noi, dedesut, doi câte doi, stam lipiţi spate-n spate jucam barca / cu oasele învălmăşite, cu sexele moarte, nu ne mai puteam desprinde, frecam / între palmele umede o foiţă de staniol până ce-o făceam să nu mai lucească / SĂ NU MAI LUCEASCĂ! // Acele guri se roteau lent de-asupra noastră rostind în locul nostru cifre şi litere, întreg alfabetul, / circular, nesfârşit.”
Într-o astfel de lume în care totul este cod, înţelesurile rămân mereu obscure: “Mâinile noastre dormeau înspre
stânga, picioarele-nspre dreapta la mijloc / pieptenele şi călimara / unii uituci tot încurcau dreapta şi stânga şi nu era voie / poate erau prefăcuţi poate erau sabotori // în fine, fiecare picior o pornea ataşat la un braţ, uşile se închideau / ermetic gazul / ţâşnea prin pereţi stropitori // NICI O EROARE // sicriele noastre-aşteptau cuminţi până seara / alveole calde şi moi.”
Lumea întreagă este pentru Judith Meszaros un sistem totalitar, fie că este vorba despre capitalismul occidental (la care face trimitere titlul volumului), fie despre comunismul din România, sau despre nazism. Lumea întreagă şi-a pierdut “TRAIECTORIA,” pentru că nimeni n-a mai scris în “jurnalul de bord” (un fel de conştiinţă a omenirii), lumea rămânând învăluită pentru totdeauna, în lipsa cuvintelor adevărate, într-un substitut, în “GELATINĂ:” “fiecare deget al nostru devenea câte-o pasăre, repede îl smulgeam şi-l zvârleam în colivia de sulf / penele pluteau pretutindeni, ne luminau feţele supte, noi nu / mai scrisesem demult niciun cuvânt în jurnal, TRAIECTORIA fusese pierdută, desigur, în schimba încercam să cântăm / dar cântecul nostru e fals, este fals / / gura cădea ca o cortină uzată, nu mai aveam putere, doar pielea / se târa de pe oase, lipită de jur împrejurul hubloului de oţel şi pândea / cu suflarea tăiată / mişcările iuţi, diafane // GELATINA CREŞTEA”
Şi nici sentimentele sau iubirea nu pot, bineînţeles, exista în submarinul galben, în care orice urmă de umanitate a fost sufocată (Orwell vorbeşte de Liga Tineretului Anti-Sex): “buzele tale sunt un metal preţios, scârţâie încet când le-ating / buzele mele care devin un metal preţios / până şi privirile noastre – elipsoide clare – ţâşnesc dintr-un strat al istoriei spre un altul şi altul / atenţie, în curând / la 76 de grade latitudine nordică nici nu vom mai şti să vorbim.” Chiar dacă, ca în orice sistem totalitar, omenirea este forţată să se reproducă (sub acelaşi principiu al repetiţiei mecanice), este vorba mai degrabă de o clonare, un proces care se desfăşoară artificial, în laborator: “sexele noastre tăiate, decupate din trup / stăteau laolaltă făcându-şi datoria fiecare / fără plăcere, fără păcat / mici larve gălbui şi pline de speranţă – iată / Viitorul nostru Luminat / de un bec roşietic sub pânza de sticlă / a incubatorului umed aşteaptă / Clipa cea Mare dinţi de opal.”
Universul din “We all live in a yellow submarine” este unul fractalic, care se divide la nesfârşit, rămând mereu constant, identic sieşi, ca un cântec care se derulează obsedant, iar şi iar.
Cristina Ispas
cronică inedită BdP
Doina Ioanid – Ferestre 98
”Discretă, delicată, de o frumuseţe pură, gen anii ‘30, Doina Ioanid ar fi putut fi şi ea prezentă în prima antologie (Tablou de familie). Poeta şi-a ales una dintre formele literare dificile şi ingrate, poemul în proză, care şi-a găsit legitimitatea abia cu autorii anilor ‘90. Dar textele ei diferă de ale nouăzeciştilor prin construcţie şi imaginar: sînt înluminiuri gen Rimbaud, un fel de tapiserii verbale cu substrat biografic, dar şi cu inserturi suprarealiste. Amănuntul concret, expresiv, este prins imediat şi pus în lumină. În cenaclu, Doina are un discurs critic remarcabil, sigur pe sine, care nu se intimidează – în ciuda înfăţişării timide a tinerei – la nici o interpelare.”
( Mircea Cărtărescu – Şapte personaje în căutarea unui auditor, prefaţa antologiei Ferestre 98)
“Mă aplec deasupra patului. De aproape, culoarea i se scurge din trup. Cocorii de pe carpetă îşi întind şi ei gîturile spre pat. Glasul strident al mătuşii. Mă sărută şi îngînă ceva. Degetele îmi zvîcnesc. Maia face pasienţe într-un colţ iar cineva povesteşte cu pe vremea lui. Bătrînul cere să-isă i se ridice perna. Surîde. Le aduc dulceaţa şi cafelele. Strigătele ascuţite ale păsărilor. Deschid albumul cu scoarţe roşii: domni şi doamne în grup. Zîmbesc spre mine.”
editura Muzeul Literaturii Române, 1999
copertă de Tudor Jebeleanu
Premiul USR şi premiul ASPRO
Mutilarea artistului la tinereţe O casă nouă,
ca un alt mormânt,
mai aproape parcă de cel definitiv,
mai aproape de ceasul
pentru care atât am trudit.
.
Nu mai aveam încredere în mine.
Dispăruse furnica de la care învăţasem
să pun pe picioare orice dezastru,
să înving fără să rănesc
nici măcar aerul pe care-l respir.
.
Până şi poezia
(ea, urmând existenţa, niciodată înlocuind-o)
uitase să mai pună
sticla de lapte în faţa uşii.
Uitase să-şi mai aducă aminte de mine.
.
Atunci s-a întâmplat.
Printre dărâmături şi abur proaspăt de ceai
s-a aşezat la masa mea,
a aranjat cu grijă
cele două-trei firimituri insomniace de pâine,
şi-a aplecat uşurel capul (ciudă copilăroasă!)
în semn de trecerea timpului,
a bolborosit printre colţoasele-i falduri:
.
“încrederea în sine vine şi pleacă
după cum de la început
ai stat ghemuit la pământ
sau ai privit stelele drept în faţă.
.
Vei mai răsturna zaruri
şi lehamitea te va îmblânzi
în dulce scorpie parfumată.
Vei mai atârna de obsesii
cu acelaşi scris larg la pungă,
până când frumuseţea va zornăi
şi-n casa săracului
şi-n galeria de cârtiţă.
.
Vei mai da ceva de ronţăit gurilor rele
precum sexul, alcoolul
şi pisica ruptă-n două din suflet.
.
Te vei golăni tot mai mult.
Doar la apusul soarelui
vei începe cu adevărat să trăieşti
printre tufişuri şi sperme galinacee
de refacere a echilibrului psihic.
.
Va râde lumea de tine
când în pas cocoşat
vei debita despre munci şi zile
cu pagina albă.
.
Va hohoti duhoarea de proastă
agăţată de alţii mai proşti decât tine
dar cu şfanţ şi cu ştaif,
numit stil câteodată”.
.
O casă nouă,
ca un alt mormânt,
mai aproape parcă de cel definitiv,
mai aproape de ceasul
pentru care atât am trudit.
“Şase cînturi pentru cei care vor să închirieze apartamente”,
Ed. Paralela 45, Piteşti, 1996
Astazi am văzut un gîndac
astăzi am văzut un gîndac
cum străbătea sufrageria
şi tu astăzi trebuia
să vii la mine Mariaa rămas într-un colţ
nu vroia să intre în gaură
EU TE AŞTEPTAM şi mă gîndeam
că şi el poate te aştepta .
Te-am văzut vorbind cu portarii pe scări
Te-am văzut vorbind cu portarii pe scări şi
m-am gîndit cît de tare ai îmbătrînit
Şi n-am vrut să intru în clădirea asta
Stăteai de vorbă cu o sticlă de lapte în
mînă Altădată
beam vin împreună în parc Din staţie îţi vedeam ridurile Ţi se văd de la
o poştă
Degeaba porţi ochelari şi bei lapte
şi flirtezi acum cu portarul ăla tînăr degeaba
degeaba ai mers cinci ani la facultate
şi ai transcris în caiete nişte gînduri
înţelepteAm urcat într-un troleu şi am coborît
peste o staţie Poate eu arăt şi mai
lamentabil .
Dar ce face omul ăla acolo
întreabă o muscăDAR CE face omul ăla acolo întreabă o muscă
pe o altă muscă
în timp ce zburau Mă duc să văd i-a spus
musca aia Şi a coborît Nu înţeleg NIMIC i-a
strigat ea de jos AŞA Ceva la noi în lumea
muştelor n-am mai văzut TOTUŞI CE FACE
Văd că stă întins în pat VĂD a strigat
musca aia cu disperare că şi-a scos
Pantalonii
VĂD CĂ STĂ CU FAŢA ÎN PERNĂ
şi se ridică în sus şi coboară
aşa ceva n-am mai văzut a strigat iar
musca aia apropiindu-se
de cealaltă muscă
DOUĂ MUŞTE zburau prin cameră şi erau extrem
de mirate
NIMENI NU putea să le spună
ŞI ATUNCI AU ÎNCEPUT SĂ FACĂ DRAGOSTE
deasupra omului ăla care
se masturba
.
sunteţi curios să ştiţi dacă gîndacii au
SUNTEŢI CURIOS SĂ ŞTIŢI dacă gîndacii au
pulă Domnul Wolf cel mai important specialist
în domeniul sexului la gîndaci
crede că au
Chiar ne-a descris-o
Totuşi ceilalţi savanţi de la Academia din Chişinău
se îndoiesc
Domnul Wolf
a mai afirmat
că gîndacii chiar
se masturbează
în special în camerele de
camin
şi de nefamilişti
ea venea călare pe un fluture pe o muscă
ea venea călare pe un fluture pe o muscă
prin camera îi călărea îi bătea cu biciuşca Ei şi mai faşi dimitrie
îl întreba fluturele Bine bine îi răspundea dimitrie
fluturele îi băga pula între coapse
ea gemea în a e r
departe
d
e
p
a
r
t
e
dimitrie de descălţa de pantofi un şobolan îi rodea
degetele i le mînca di undi vii dimitrie îl întrebau
muştele
şi îi zîmbeau
i se aşezau pe limbă şi îi
vorbeau
şi totuşi tu
ce mai faci
îl întreba ea
şi-i mîngîia
maţele ficatul maiera îi îmbrăţişa
da tu cine eşti
o întreba dimitrie
o cum nu-ţi aminteşti
îi spunea ea ieşind din
apă
dîndu-se jos de pe fluture
şi ăla plecînd
“E închis vă rugăm nu deranjaţi”,
Ed. Pontica, Constanţa, 2004
dimitrie întreabă
feţele meselor
ridicate în sus
ca fustele fetelor
vîntul le umflă
le înfoaie
pe masă
sticle pahare
zăngănesc
un poet tînăr
bea bere
nişte mături într-un
colţ
cînd obişnuiţi
să scrieţi
întreabă
dimitrie
dimineaţa seara
berea foşneşte
pe masă
femeia ascultă
vîntul bate
eu
dimineaţă încă
n-am putut
să
pe alături cineva
ştiţi
zice unul dintre ei
lolita
părul ei îi atingea
ţăţele
le acoperea
nici nu se mai vedeau
hainele îi erau prea
strîmte
fugea ca lolita prin gradină
ţăţele ei în formare
abia mijite
se clătinau
îi dădeai părul într-o parte
cu limba
simţeai cu gura deschisă
cum i se rotunjesc ţîţele
ai atins-o cu mîna
a zăngănit
hainele ei îi plesneau
ca nişte seminţe
între dinţi
cu mîinile treceam
cu mîinile treceam prin parc
dar tu
nu mai veneai
un geam puneam
şi un geamăt se auzea
din gard
eu garda depăşeam
şi ardeam de febră
alţii beau bere
spumoasă
aşa-s femeile
îmi spuneai
iubesc logica
şi siguranţa
gura ta se uita
ţintă la mine
dimitrie
am apăsat întrerupătorul
şi deodată s-a făcut
lumină
şi deodată am văzut
scaunele am văzut
masa
am apăsat
întrerupătorul
şi deodată am văzut
patul am văzut
cearceaful am apăsat
întrerupătorul şi deodată
s-a făcut lumină şi te-am
văzut
Dumitru Crudu – Falsul Dimitrie
“falsul dimitrie”,
Ed. Arhipelag, Tîrgu-Mureş, 1994
ce mai faci dimitrie
ea venea călare pe o muscă pe un fluture
prin cameră îi călărea îi bătea cu biciuşca
ei ce mai faci dimitrie îl întreba fluturele
bine bine îi răspundea dimitrie
fluturele îi băga pula între coapse ea gemea în aer
departe departe
dimitrie se descălţa de pantofi
un şobolan îi rodea degetele i le mînca
de unde vii dimitrie îl întrebau muştele şi îi zîmbeau
i se aşezau pe limbă şi îi vorbeau
şi totuşi tu ce mai faci îl întreba ea şi-i mîngîia
maţele ficatul maiera îi îmbrăţişa
da tu cine eşti o întreba dimitrie
o cum nu-ţi aminteşti îi spunea ea ieşind din apă
dîndu-se jos de pe fluture şi ăla plecînd
.
***
ai deschis oare şi tu vreodată uşa dimitrie şi ea
de fapt să fie goală şi înăuntrul ei să nu fie nimeni
şi uşa şi camera aia să fie de fapt ale tale
oare te-ai descălţat şi tu de papuci vreodată dimitrie
iar ei de fapt să fie murdari
te-ai dezbrăcat oare şi tu de haine
şi ai văzut oare că ele se tăvălesc pe jos pe podea ca o
femeie beată ţi-a fost şi ţie somn vreodată dimitrie
te-ai întins oare şi tu în pat şi alături de tine să simţi că
nu este nimeni că te prăbuşeşti într-un gol alb n-ai încercat
oare şi tu atunci dimitrie să te apuci de nişte sîni
moi ca de nişte scări de piatră dar să simţi că de fapt
şi ele lipsesc n-ai căutat oare şi tu atunci nişte coapse
primitoare şi pe care de fapt să nu le găseşti n-ai încercat
să te ascunzi sub un păr de femeie care şi el
lipsea te-ar fi strîns atunci nişte braţe subţiri dar şi ele
lipseau oare n-ai simţit şi tu dimitrie
că nu sunt nişte picioare umede care să ţi se întindă
ca nişte melci sub tine o dimitrie dimitrie
te mai gîndeai atunci la crime la literatură la şah
oare n-ai ieşit şi tu atunci în noapte să te plimbi
iar întunericul să ţi se dezgolească în faţă
de peste tot ca o imensă pizdă de fecioară
Dudu Crudu şi Mihai Vakulovski
***
aş vrea pur şi simplu
să beau o bere dimitrie
şi mai mult nimic nimic
nimic nimic nimic nimic nimic
mai mult
aş vrea pur şi simplu
să comand o bere
şi să stau în faţa ei
ca un prost
în larma aia din jur
aş vrea pur şi simplu dimitrie
să comand o sticlă
să mi-o aducă să
mi-o pună în faţă
o bere rece verzuie
pe care nici măcar
să n-o beau dimitrie
aş vrea pur
şi simplu să comand
o bere
doar o bere dimitrie
şi mai mult nimic
nimic nimic nimic
nimicnimicnimicnimicnimicnimicnimicnimic
nimicnimicnimic
nimic
editura Marineasa (Timişoara), 1997
5 (SĂ-MI NASCĂ DOUĂZECI DE BĂRBAŢI)
Şi în dimineaţa aceea am scris celeia pentru
care aveam să-mi sfîrşesc viaţa mea de mai
tîrziu care nu aveam ştiinţă atunci nici
cît va ţine nici în ce fel de neprevăzut
avea să se desfăşoare cu dorinţa nestrămutată
să nască douăzeci de bărbaţi
în dimineaţa zilei următoare cărora avea
să le otrăvească din timp cu acid fosforic
ochii şi să le coasă cu sîrmă de spalier
buzele ca nu cumva în drumul lor
spre lumină să îndrăznească să o sărute
sau măcar să o privescă în locul acela
care-mi era hărăzit numai mie şi aşa
aveam să scap odată şi pentru totdeauna
de vedenia care avea să mă obsedeze
în toţi acei douăzeci de ani cînd o
vedeam ridicîndu-se şi mergînd prin cameră
cu burta aceea de animal umflat cu lucernă
care se ridica de lîngă mine în timp
ce eu nu puteam să deschid un ochi
urmărind umflătura aceea care creştea
sub ochii mei şi peste care aveam să-mi
arunc sămînţa la rugăminţile ei care
deveneau tot mai aprige fii bărbat ce dracu
în timp ce bărbăţia mea începea să cedeze
şi eu mă rugam ruşinat dă-mi putere
să o fac fericită nu mă părăsi chiar
acum cînd am cea mai mare nevoie
o priveam cum se ridică din pat
tîrîndu-şi picioarele care se lăţeau tot mai
mult şi mai mult ca două balene
în timp ce curăţa cartofii în bucătărie
din picioare căci nu putea să stea jos
şi ei s-au născut toţi douăzeci
dar fără sîrma de spalier cu care am
spus să le fie legate gurile
şi fără mirosul acela de fosfor
pe care trebuia numaidecît să-l simt
în clipa aceea toţi douăzeci de mărimea
unei cîrtiţe mijlocii fără să fi deschis
măcar unul din ei
un ochi să o vadă.
.
.
8 (CÎINII CU DOUĂ FALUSURI)
Aveam un somn şi un nesomn
unul pentru zilele bune şi unul pentru zilele
rele aveam un avion şi un tren de marfă cu
care mergeam să fac cumpărături tocmai
la capătul lumii pentru că aici totul era
prea scump şi eu nu mai aveam bani nici
pentru un lapte bătut aşa de tare s-a scumpit
totul în noaptea aceea cînd au intrat în
oraş cîinii aceia cu două falusuri
care au mîncat tot şi s-au făcut aşa peste
noapte din nişte cîini de mărimea unor
furnici zburătoare pe care le-au adus într-un
insectar pentru muzeul de ştiinţe naturale
care urma să fie deschis abia săptămîma vii-
toare cu ocazia semnării unui tratat de pace
dintre Ungaria şi România şi care nu a mai
fost deschis şi a rămas numai un zvon
care s-a răspîndit numai la cîteva persoane
dar care repede a fost dat uitării căci deveni-
se de necrezut şi cîinii crescuseră peste noap-
te ca nişte bizoni şi mîncau de la
tarabe tot ce găseau şi intrau în magazine
şi nimeni nu le făcea nimic de frică să nu
nu le trezească pofta pentru carnea de om dar
cu fiecare zi oraşul se golea de mîncare
încît preţurile au ajuns atît de mari că oame-
nii şi-au dat casele cu tot cu femeile lor cu
paturile şi cu robinetul cumpărat de la nemţi
pînă cînd cineva a tras un foc de armă din spa-
tele unui balcon şi cîinele cel mare s-a
prăbuşit iar ceilalţi s-au mîncat între ei ca
lupii şi au fost aduse atunci din alte oraşe
conserve cartofi şi tot felul de iaurt italie-
nesc şi nemţesc în trenuri de marfă care nu
mai încetau să vină şi să vină în avioane şi
cînd s-au terminat avioanele simple au trimis
avioanele de război şi tancuri şi au umplut o-
raşul cu mîncare şi cu haine de alea nemţeşti
de la casele de modă cu tot cu femeile care
le prezentau încît nimeni nu-şi mai amintea
de săptămîna aceea de coşmar cu cîinii cu două
falusuri care mîncaseră tot căci le părea
doar un zvon de necrezut.
editura ARC, Chişinău, 1996
Născut la 4 august 1976 în Chişinău. A absolvit Şcoala de Arte Plastice pentru copii din Călăraşi (1991) şi Liceul de Artă “O. Băncilă” din Iaşi, promoţia 1995. Debutează cu poezie în 1993 la Curierul de Nord, Bălţi. Publică în Caiete botoşănene, Basarabia, Dacia literară, Symposion. Premiul revistei Dacia literară (1994) la concursul naţional “Junimea”, ediţia a II-a. Marele premiu “Costache Conachi”, Tecuci. Premiul revistei Timpul “Junimea”, ediţia a IV-a (1996). Prezent în antologia Junimea azi.
MIREASA
În pat trupul tău seamănă
cu drumul laptelui care curge pe cer.
Albă te întinzi de-a lungul păturii negre
dar te ghemuieşti repede
speriată de locul care ameninţă cu naşterea.
Eşti frumoasă
şi proaspătă ca laptele muls dimineaţa.
Nimeni nu a atins trupul tău.
Carnea ta fierbe.
Buzele ţi se înroşesc şi sînt moi.
Sînii se întăresc şi îşi ascut vîrfurile
aşa cum se ascut nişte vîrfuri de suliţe –
pieptul meu e străpuns!
Ca un taur rănit îmi simt rana
tot mai adîncă între picioarele tale.
Sîngele izbucneşte din tine
şi traversează cerul
ca o cometă.
Luna se sperie.
Încă puţin
şi trupul meu e de prunc
şi se naşte din tine
şi te iubeşte din nou.
RUSOAICA
Ochii ei sînt pestriţi
ca o hartă veche a Rusiei.
De jur împrejur cresc
pădurile şi Siberia verde,
în mijloc aleargă cerbii
şi veveriţele şi toate
animalele cafenii.
Cînd este surprinsă
sau cînd iubeşte
atît de înalţi devin ochii ei
că însuşi Petru cel Mare
poate intra fără să se aplece.
Cînd cade pe gînduri
ies din pădurile reci camioanele
şi descarcă pe zăpada roşiatică deportaţii.
De jur împrejur cresc păduri
şi Siberia rece
în mijloc aleargă cerbii şi toate animalele cafenii
şi veveriţele stau la foc.
.
Dragă stradă, Azi îţi voi închina un poem
Dragă stradă,
azi îţi voi închina
cel mai nefericit poem.
Dacă vrei
eu îmi pot arunca bocancii
şi ridurile tale pudrate
am să le calc desculţ,
singur şi abătut –
ca un elefant înainte de moarte.
(Ştefan Baştovoi, Alexandru şi Mihail Vakulovski)
CHITARĂ
De câte ori
grijuliu
îmi leg genele
de degetele picioarelor
o pasăre vine
şi îmi scobeşte în scîndura pieptului.
Sînt o chitară
în care muzica se întoarce.
.
PEŞTIŞORUL DE AUR
Omulvacă
de cîţiva ani buni
pescuieşte acelaşi peşte.
Vine dimineaţa pe mal
îşi scoate scăunelul pliant
viermii, undiţa
îşi aprinde foarte calm pipa
şi aşteaptă să vină peştele:
Vreau un trabuc, pălăria,
şi ochelarii lui Sigmund Freud,
zice el adunîndu-şi lucrurile,
şi,
dacă se poate,
un peştişor
pe care să nu-l pot pescui niciodată.
.
ELEFANTUL PROMIS
Ţi-am adus
elefantul promis.
Mănîncă iarbă coji de cartofi castraveţi
din cînd în cînd îi poţi da
cîte o portocală.
De dormit doarme în picioare
nu sforăie
şi nu tuşeşte prin somn.
Nu-ţi face griji,
despre aceste animale se spune
că-şi simt moartea
cu puţin înainte
şi pleacă.
ciclul UN DIAZEPAM PENTRU DUMNEZEU
Iulian FRUNTAŞU “Beata în marsupiu”, Ed. Cartier, Chişinău, 1996
POEMUL INIMII
ea a bătut la uşă tuc-tuc şi-a intrat aşezîndu-se în fotoliul din ungherul cel mai întunecat al camerei m-a privit foarte atentă pentru un minut parcă dorind să-mi spună ceva apoi a aprins o ţigară Vogue a pus picior peste picior aşteptînd am sărit în sus m-am învîrtit de două ori par impar am vrut să strig ceva important pentru toată lumea m-am răzgîndit am alergat la balcon după ultima sticla de votcă pe care o ţineam de rezervă ah basarabenii ăştia sînt cu toţii nişte beţivi am băut-o pe nerăsuflate am înghiţit o jumătate de castravete lăsat de prietenul meu două zile în urmă şi am început să recit
inima mea este o pisică neagră ce te urmăreşte în fiecare seară
zbătîndu-se în perimetrul cartierului ca într-o strîmtă
cutie toracică
uneori cînd privirile tale sînt ca pietrele copiilor mici şi neghiobi
inima sare în sus în copac unde umilită aşteaptă
inima mea este o curvă care gîfîie sub cor(pu)ri(le) provinciale
sub ecoul marilor oraşe sub sticlele goale şi naftalina bunicii care
spunea scobindu-se în nas lumea se învîrteşte în jurul aceluiaşi întuneric
în care inima ca o curvă gîfîie şi oboseşte să creadă că
aşteptarea are sens
cînd am strigat aceste cuvinte netrebuincioase ea a vrut să iasă afară iar eu am vrut să-mi ies din minţi pînă la urmă ne-au ieşit ochii din orbite căci ea ţinea în braţe o inimă neagră enormă atunci s-a întîmplat lucrul pe care l-am ştiut de mai mult timp încoace am deschis fereastra şi am plîns afară pînă în zori inima mea ah inima mea este o curvă cu o pisică neagră în braţe
* * * * * * *
zilele cînd muream de pe un acoperiş pe altul săreau
ghearele mă gîndeam
casele de nisip curg peste mine şi pisica roşcată pe care
o ţin în braţele de lemn
ascultă cum mi se zbate inima ca o ciocănitoare ţicnită
ştie cu certitudine cum se termină poveştile de felul ăsta
ochii ei ca pastilele de relaniu ca
roţile bicicletei pe care fetiţa vecinilor o conduce strigînd:
bicycle, bicycle în ritm cu Freddie – preferatul verişorului care
stă lîngă fereastra deschisă cu o boxă pe pervaz şi priveşte
afară, fumînd zilele cînd vedeam lucrurile despre care povestesc murind cu o
pisică în braţe
ştiam că fotografia pe care o va face fotograful criminalist
îl va pensiona pe comisar care pînă la sfîrşitul vieţii se va
întreba
ce ţinea pisica roşcată în gură lîngă corpul neînsufleţit 
POEMUL MANSARDEI
mişcările fierbinţi alunecau în părţi diferite
urmele pe lenjeria de pat au scos-o din minţi pe matuşa Vera
care umbla semigoală prin cartier bolborosind furioasă
futicioşii curvarii dracului cînd au să piară odată
îţi povesteam despre dragostea care trăieşte în noi ca o vulpe
în vizuină
care doarme dar cînd se trezeşte muşcă şi linge sîngele roşcat
corpurile noastre se rostogolesc atunci din noapte în noapte
ca pepenii verzi ai mătuşii Vera pe caldarîm la vale care este batrînă şi grasă face pipi din picioare ţin minte striga
ghiavole unde eşti să vină mă-ta să te ieie odată
şi mergea după casă în sarai unde ţuica pic-pic
umplea borcanele pîntecoase sau dacă vreai bosumflatedar îţi povesteam despre dragostea care trăieşte în noi ca nişte
păpuşi ruseşti interminabile şi de aceea foarte frumoase
cînd alte mişcări fierbinţi vor aluneca în părţi diferite
gura ta va fi o mansardă roşcată şi va zîmbi
