Şerban Axinte – un interviu inedit (IV)

Observ că e la modă bilanţul 2000-ismului (deşi aici sunt puţin contrariat de confuzia dintre “douămiişti” şi autori de după 2000). Cum vezi acest subiect? E apropierea lui 2010 un factor psihologic pentru a încerca bilanţuri sau e doar o modalitate de a testa, de data aceasta prin “arma” concluziilor generaţioniste, impactul pe care literatura îl mai are chiar în propria ogradă?

Am observat şi eu că unele reviste au început să facă bilanţuri, să încerce clasamente, să propună discuţii despre 2000-ism din perspectiva istoriei literare. După părerea mea e prematur să vorbim despre bilanţ. Încă nu au apărut marile cărţi ale acestei generaţii (cel puţin aşa sper). Majoritatea autorilor sunt la al doilea sau la al treilea volum. Dar la noi există obsesia clasicizării, a instituţionalizării. I-am auzit pe unii vorbind despre o viitoare generaţie literară a lui 2010. Mi se pare hilar. De cele mai multe ori se întâmplă ca o generaţie să se afirme prin încercarea de a se delimita de cea anterioară. Aşadar „lupii tineri” douămiizecişti îi vor sfâşia pe „lupii tineri” douămiişti? Eu sunt adeptul opiniei consacrate, conform căreia nu pot exista mai mult de trei generaţii într-un secol. Dacă în preajma anului 2010 se va produce o mutaţie în literatură, ea va reprezenta, cred, momentul de vârf al 2000-ismului şi nu afirmarea unei noi generaţii. Istoria literaturii se foloseşte de numeroase artificii. Eşalonarea experienţei scrisului pe promoţii de scriitori e convenabilă. Biologicul e un dat obiectiv. Mai greu ar fi să se realizeze „liste” de autori, pornindu-se de la trăsăturile poeticilor distinctive propunse de/ prin unii şi la care alţii aderă. Bilanţul 2000-ismului e un fals bilanţ. E o modalitate de a pune problema în discuţie, de a o teoretiza. Mereu s-a întâmplat aşa în istoria recentă. Optzeciştii au umplut paginile revistelor cu articole program şi cu profesiuni de credinţă. Antologia realizată de Gheorghe Crăciun, Bătălia continuă, confirmă acest lucru. Nouăzeciştii (generaţie cu statut special din cauza momentului istoric traversat) au avut parte de celebra dezbatere din „Echinox” petrecută în 1995, la foarte puţin timp de la debutul lui Ioan Es. Pop.

Se spune că literatura de după 2000  a avut nişte avantaje de imagine(mai corect spus, autorii ar fi fost avantajaţi, deşi putem discuta mult despre cum se raportau cititorii dinainte de 89 la autori şi cum se raportează cumpărătorii de azi). De parcă societatea nu ar fi evoluat în acelaşi ritm. Bun, aud pe la colţuri, că numita „generaţie 2000” ar fi inventată de edituri sau de presă (câţi îşi mai amintesc de formula “generaţia aşteptată”?). Tu ce crezi, chiar aşa să fie? Ca autor, te-ai considera „produsul” unei anumite edituri/ reviste ?

Eu nu sunt produsul unei edituri, nici al unei reviste. Dar ceea ce spui tu nu e departe de adevăr. Poate că mulţi dintre prozatorii de azi nu ar mai fi apărut, dacă nu ar fi existat un om, Lucian Dan Teodorovici, care să propună o colecţie de literatură tânără (Atenţie! de literatură tânără, nu de autori tineri!) ce părea utopică la început. Egoproză a deschis un nou drum în literatură. Editurile şi revistele nu inventează autori, ci le oferă acestora posibilitatea de a exista pentru un public, nu doar pentru ei înşişi.

Unde începe “generaţia 2000″ (ca să uzităm formula generaţionistă)? Cât din generaţia 2000 e în literatura de după 2000 reprezentativă? Daca ai face acum un pariu pe câteva titluri, care ar fi acelea care să rămână şi peste 20 de ani la fel de importante?

Oricât ar părea de bizar, nu vârfurile sunt cele care determină o schimbare de paradigmă, ci media. Probabil că primii 2000-işti s-au lăsat deja de scris. Eu nu cunosc situaţia de la nivelul întregii ţări, dar ştiu cum s-au petrecut lucrurile în zonele fecventate de mine. La OuTopos se vorbea foarte mult despre schimbare. Se vorbea cu pasiune şi în baza unor solide cunoştinţe. Pe acolo au trecut foarte puţini veleitari, care au fost, de altfel, imediat scoşi din circuit. Totuşi, cei mai aprigi combatanţi şi-au încheiat cariera literară odată cu studenţia. Au plecat fiecare care încotro şi nu s-a mai auzit nimic de ei. Toţi aceştia au contribuit la crearea unui orizont de aşteptare, i-au stimulat pe alţii care au confirmat ulterior. Şi pentru că Bogdan Creţu a pomenit pe acest blog despre „chelfăneala memorabilă” pe care a încasat-o în urma lecturii sale în cenaclu, aş vrea să adaug că, la vremea respectivă, nu Bogdan era văzut ca „un scriitor de perspectivă”, ci fratele lui geamăn, Cătălin, autorul unor proze foarte bune, din câte îmi amintesc eu. Începuturile sunt mereu bizare. Florin Lăzărescu ne-a încântat de câteva ori cu poezii pastorale, Adrian G. Romila a început prin a scrie poezie religioasă, eu am trudit o vreme la o epopee modernă, dar m-au lecuit ăştia. Bine au făcut. Ca că răspund la întrebare, pot paria pe cei amintiţi mai sus, pentru că le cunosc potenţialul şi pentru că au realizat deja lucruri importante, vizibile. Cred că Doris Mironescu şi Antonio Patraş vor aduce contribuţii substanţiale în zona criticii literare, a studiilor culturale şi a eseisticii,  cred în poeţii Radu Vancu, Claudiu Komartin, Ştefan Manasia, Dan Coman, Cosmin Perţa şi în prozatorii Lucian Dan Teodorovici (mai trebuia s-o spun? Da, nu-l pomenisem în calitate de scriitor), Bogdan Popescu, Bogdan Suceavă, Dumitru Crudu, Filip Florian, Răzvan Rădulescu. După cum se vede, am introdus în listă atât 2000-işti, cât şi „autori de după 2000”.

Şerban Axinte – un interviu inedit (III)

Cum te vezi în următorii ani? E pariul critic mai important decât cel legat de poezie?
E o întrebare grea. Nu ştiu sigur ce va fi. Tot ce pot să spun este că mă interesează ambele la fel de mult. O diferenţă există totuşi. Critica literară este şi profesia mea. În consecinţă, îi acord mult mai mult timp. Critica literară presupune studiu aplicat şi constant, presupune luciditate şi efort susţinut. Dacă optezi pentru cronica de întâmpinare, toată activitatea ta se desfăşoară automat sub ochii vigilenţi ai publicului. Dacă te retragi în cercetare, este foarte posibil să pierzi contactul cu literatura momentului pe care îl trăieşti, pentru că lipseşte provocarea actualităţii. Ideal este să ai puterea şi voinţa de a le face pe amândouă.
Poezia îţi oferă răgazul de a lucra pe muţeşte. Când te simţi pregătit, când crezi că ai ceva interesant de oferit, poţi reintra în scenă. Aşa fac eu. Fac critică literară la vedere şi scriu poezie fără să fac valuri. Cum proiectele mele critice necesită o perioadă de elaborare mai îndelungată, este posibil ca următoarea mea carte să fie tot de poezie.

Cum a fost la Botoşani? Am văzut că figurai pe lista de invitaţi a Congresului Naţional de poezie. Ai mai participat la acest congres? Ce presupune şi cum crezi că ajută el concret piaţa literară?
Anul acesta nu am reuşit să ajung la Botoşani pentru că nu eram în ţară în momentul desfăşurării Congresului Naţional de poezie. Am participat în alţi ani. Astfel de evenimente sunt utile deoarece prilejuiesc întâlniri între indivizi cu aceleaşi preocupări. Sunt simple reuniuni ale unor grupuri profesionale. Eu aşa le văd. Nu ştiu cum ajută concret piaţa literară. Cred că la acest capitol editurile au un cuvânt mai important de spus.

Cum stai cu drepturile de autor? Te mulţumesc sau încă aştepţi să le descoperi?
Mai primesc bani de la reviste pentru articole. Am mai câştigat câte ceva şi de la unele posturi de radio şi televiziune. Cam atât.

Eşti un tip extrem de sociabil, ba chiar în grupurile în care te regasim, poţi fi sufletul “petrecerii”. Crezi în sinceritatea parteneriatului literar? Pentru că nu pari genul să ai animozităţi făţişe, cum reuşeşti să te menţii “în formă”, vesel şi deschis, către toate taberele?
Mă intrigă întrebarea asta. Eu nu mă percep deloc aşa. De cele mai multe ori mi se întâmplă ca la petrecerile de care pomeneşti lumea să mă întrebe continuu de ce sunt supărat. De cele mai multe ori sunt exagerat de rezervat şi tăcut. Nu ştiu să spun bancuri, nu mă consider un individ prea spiritual. Bineînţeles, există şi excepţii. Dacă se întâmplă să am un tonus foarte bun, atunci probabil că devin „extrem de sociabil”. Mi-ar plăcea ca parteneriatele literare să se bazeze pe sinceritate, dar nu este chiar aşa. Cei mai mulţi îşi urmăresc doar interesul, cultivă prietenii şi amiciţii în scopuri bine definite. Cel mai tare mă întristează şi mă dezgustă prietenia bruscă pe care o manifestă unii scriitori faţă de mine atunci când le apare o carte. Dacă nu scriu despre aceştia, le devin automat duşman. Am primit mai multe email-uri jignitoare de la astfel de „prieteni”. Aş putea edita la un moment dat (dacă această stare de fapt ar continua) o antologie a linguşelilor şi a răzbunărilor post-linguşeală.  Cred că ar fi un best-seller.
Eu detest conflictele, mă epuizează. Îmi place să mă pot frumos şi civilizat cu toată lumea şi să înţeleg atitudinile tuturor. Nu sunt deschis către toate taberele, dar nici nu mă risipesc în dispute lipsite de un obiect real. A întoarce spatele este atitudinea mea de negare. O negare, cred eu, mai categorică şi mai concretă decât dacă aş purta războaie mediatice, răsunătoare.

Şerban Axinte – “Pragurile” (Experiment BdP)

Nu-mi plce deloc să-mi mitizez existenţa. Totuşi, atunci când trebuie să vorbesc despre mine, nu pot să nu regândesc anumite fapte şi întâmplări petrecute de-a lungul timpului, despre care acum îmi dau seama că au contat cu asupră de măsură. Mă refer la unele întâlniri esenţiale ce au funcţionat ca adevărate praguri  ale redefinirii personalităţii mele. Pretenţios spus, dar ăsta e adevărul.

Prima mea întâlnire esenţială a fost cu prozatorul Şerban Alexandru (Mirel Cană), cel mai lucid om din lume. Am învăţat enorm de la el. Ani de zile am stat în preajma lui şi mi-am luat notiţe imaginare. L-am cunoscut când aveam doar 15 ani şi am fost martorul vieţii lui mai bine de un deceniu. El mi-a îndrumat lecturile (am citit foarte devreme multe dintre operele esenţiale ale lumii, atât din zona literaturii, cât şi din cea a teoriei şi criticii literare), a acţionat asupra mea cu un tact pedagogic desăvârşit. Aşadar, îi datorez enorm. Îndrăznesc să spun că-i datorez, în egală măsură, calităţile şi defectele mele. El a condus cenaclurile literare pe care le-am frecventat ani de zile cu religiozitate: Eminesciana, Junimea şi OuTopos.  Drespre OuTopos ar trebui să vorbesc mult mai pe larg. Promit să o fac la un moment dat. Deocamdată mă voi limita doar la unele aspecte. Integrarea mea în gruparea literară mai sus amintită a reprezentat a doua mea întâlnire esenţială. I-am cunoscut acolo pe Lucian Dan Teodorovici, Codrin Dinu Vasiliu, Florin Lăzărescu, Doris Mironescu, Bogdan Creţu, Livia Iacob, Adrian G. Romila şi mulţi alţii. Am înfiinţat împreună o editură (eu am publicat acolo în 1999 Pragurile Apeiron) şi am scos o revistă. Şi asta tot sub îndrumarea şi coordonarea aceluiaşi Şerban Alexandru. Atraşi de zelul nostru şi de programul pe care-l desfăşuram cu un entuziasm molipsitor s-au apropiat de noi cei de la Club 8. Ei erau mai maturi, aşa că întâlnirea dintre cele două grupuri a fost benefică ambelor părţi. Mai trebuie să spun? Prietenie mea (pe care mi-o doresc a fi pentru totdeauna) cu scriitori precum Ovidiu Nimigean, Radu Andriescu, Dan Lungu, Michael Astner, Constantin Acosmei, Gabriel H. Decuble, Antonio Patraş m-a făcut să-mi doresc mult mai mult, m-a determinat să mă iau şi mai în serios ca scriitor. În urma fuziunii tacite dintre OuTopos şi Club 8 a rezultat antologia oZone friendly. Iaşi. Reconfigurări literare (coordonator O. Nimigean, Editura T, 2002). Prin această carte (primită cu entuziasm de critică) am reuşit cu toţii să depăşim, într-o oarecare măsură, graniţile oraşului nostru colinar.

Următorul prag a fost intrarea mea în redacţia revistei „Timpul”. Acolo am avut ocazia fericită să lucrez cu Liviu Antonesei, Gabriela Gavril şi Doris Mironescu.  Am stat la această revistă aproape şapte ani. Dar pasul decisiv pentru mine s-a produs în 2002 când, imediat după terminarea facultăţii, am fost angajat la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române – Filiala Iaşi. Într-un timp relativ scurt am deprins foarte multe lucruri. Am trecut de la „amatori” la „profesionişti”.

În prezent nu-mi doresc decât să mă perfecţionez, să merg pe acest drum până la capăt şi, dacă se poate, să mai depăşesc nişte praguri, să mai am parte şi de alte asemenea întâlniri esenţiale.

Şerban Axinte – un chestionar (III)

V. Portret/ autoportret:

1. Un autoportret:

Un ins simplu cu apucături sofisticate şi contradictorii.

2.Un portret al generaţiei (unde şi cu cine te-ai încadra):

Mă văd alăturii de criticii Doris Mironescu, Antonio Patraş, de poeţii Radu Vancu, Claudiu Komartin, Dan Coman şi de prozatorii Lucian Dan Teodorovici, Bogdan Suceavă şi Bogdan Popescu.

VII. Ultima dorinţă

1. Ce-mi doresc eu, ce-mi propun eu, ca scriitor?

Îmi doresc să realizez ceea ce îmi propun şi să fiu surprins de rezuntatele muncii mele.

2. Ce-ţi doresc eu ţie, cititorule? Ce nu ţi-aş dori?

Îţi doresc, dragă cititorule, să ai multă răbdare. Nu-ţi doresc să-ţi pierzi timpul cu orice carte.

Şerban Axinte – un chestionar (II)

III. O…

…întrebare pentru scriitorul preferat:

Ce carte din literatura universală ar fi vrut să fie scrisă de el.

… idee pentru o viaţă literară mai bună:

Mai multă responsabilitate şi mult mai mult curaj pentru critici de a spune lucrurilor pe nume.

… problema cu (pe care) s-a confruntat (a observat-o) de când a „intrat” în literatură:

Ipocrizia, festivismul greţos, vasalitatea.

IV. Întrebări cu răspuns opţional:

1. Ce ţi se pare „în regulă” în literatura română actuală?

Apariţiile editoriale din ce în ce mai bune şi mai interesante.

2. Ce ţi se pare în neregulă?

Absenţa în multe zone a spiritului critic autentic.

3. Ai vrea să trăieşti din scris?

Ca cercetător ştiinţific în domeniul literaturii trăiesc din citit şi din scris. Fireşte, îmi doresc să pot trăi mai bine.

4. Acum cuantifici performanţa în literatură?

În funcţie de durata de interes a criticii pentru o anumită scriere, dacă am înţeles eu bine întrebarea

5. Ai un model de performanţă?

Matei Călinescu,  Paul Cornea, Lucian Raicu ş.a.

6. Ce ar trebui să includă un management literar performant?

Să nu excludă din oficiu un anumit public ţintă, chiar dacă acesta e puţin numeros.

Şerban Axinte – un chestionar (I)

I. Fişa individuală

Nume:  Axinte

Prenume: Şerban

Pseudonim(e) literar(e): –

Data şi locul naşterii: 27 iulie 1976, Iaşi

Blog/ site personal: –

Cărţi publicate: Starea balanţei (Eurocart, 1996), Pragurile Apeiron (Editura OuTopos, 1999), Lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut (Editura Vinea, 2006)

Colaborări:  „Timpul”, „Observator cultural”, „Cuvântul”, „Tribuna”, „Bucureştiul cultural” ş.a.

Cenacluri frecventate: „Eminesciana”, „Junimea”, „OuTopos”, „Club 8”

Lecturi în cenacluri, cluburi: „Junimea”, „OuTopos”, „Club 8”, „Poeticile cotidianului”

Debut revuistic: în „Cronica”, 1996

Debut în cenaclu: la „Eminesciana”, 1991

Debut on line:

Debut sonor:

Debut în volum: Starea balanţei, 1996

II. Topuri

Edituri: Polirom/ Cartea românească, Art, Humanitas, Cartier, Vinea.

Reviste literare „Observator cultural”, „Cuvântul”, „Bucureştiul cultural”, „Contrafort”, „Timpul”,

Cartea de poezie/ cartea de proză: Monstrul fericit (Radu Vancu), Cine adoarme ultimul (Bogdan Popescu)

Bloguri/ site-uri literare preferate www.romaniaculturala.ro

“Starea balanţei” (Şerban Axinte) – povestea cărţii

Am debutat în volum foarte devreme, la 19 ani. Îmi câştigasem un soi de glorie la cenaclurile literare pe care le frecventam. Mă refer în primul rând la cenaclul „Junimea”, condus la acea dată de prozatorul Şerban Alexandru (Mirel Cană). A fost o perioadă foarte interesantă, cu multe contraste. Eram la un moment dat cel mai tânăr participant la acele manifestări şi mă simţeam deosebit de onorat că scriitori precum Nichita Danilov sau Lucian Vasiliu îmi acordau oarece atenţie, ba mai mult, spuneau despre mine cuvinte extrem de măgulitoare. Ce mai încoace şi-ncolo, îmi intrase în cap ideea că sunt un geniu. Dar s-a găsit cineva să-mi vină de hac. La un moment dat a apărut în peisaj Ştefan Baştovoi. A fost primit excelent. Chiar cu entuziasm! Geniul meu începuse să cam pălească.  Atunci am trăit pentru prima şi ultima oară sentimentul invidiei. Ştefan m-a trezit sau m-a ajutat să îmi revizuiesc total imaginea despre mine însumi. Deşi am fost pe punctul de a distruge cu un gest romantic tot ceea ce scrisesem până atunci, n-am rezistat ispitei de a debuta atunci când mi s-a oferit ocazia. Starea balanţei a apărut în anul 1996 şi face parte din preistoria faptelor mele literare.

Şerban Axinte – un interviu inedit (II)

Cu ce postere acopereai pereţii camerei tale în adolescenţă?

Nu mi-am acoperit niciodată pereţii camerei mele cu postere. Nu mi-a plăcut să fac asta. Nu am purtat nici tricouri cu formaţiile preferate, nici nu am avut insigne sau alte semne distinctive.  M-am limitat mereu doar la muzică.
Ai fost în mai multe rânduri membru în formaţii de muzică. S-a pus problema să vrei să devii un muzician şi să renunţi la viaţa “aşezată”?

Am visat să ating anumite performanţe în muzică, mi-am dorit foarte mult asta şi, cumva, încă îmi doresc. Se pare că nu mi-a trecut definitiv. Nu am fost interesat însă de excentricităţile vieţii tumultuase de muzician rock. Mie îmi prieşte echilibrul, tânjesc către el.

Comparativ cu “performanţele” financiare obţinute prin literatură, cum e cu muzica? Ai urcat pe scena şi ca autor de poezii şi ca muzician. În ce situaţie te-ai simţit mai “bine”?

Cred că puţini oameni din zona literaturii se pot lăuda că au “performanţe” financiare satisfăcătoare. Ca scriitor trebuie să faci şi altceva  pentru a câştiga bani. E un lucru ştiut de toată lumea. Din muzică se poate câştiga cât de cât bine dacă te preocupi de asta. Dacă faci muzică pe gustul unui public larg, ai toate şansele să aduni ceva capital. Dacă te adresezi unui public restrâns, atunci trebuie să-l cauţi, să te duci după el, să-l scoţi din bârlog şi să-l convingi că se merită să dea un ban ca să te asculte.

Da, am urcat pe scenă şi ca muzician şi ca scriitor, dar am încercat totuşi să nu amestec lucrurile ca să nu rezulte ceva gen „Cenaclu Flacăra” sau „Cântarea României”.

Zece albume de muzică ale tuturor timpurilor

1. The Final Cut (Pink Floyd),

2. Living in tre past (Jethro Tull)

3. Led Zeppelin IV,

4. A night at the opera (Queen)

5. Back in Black (AC/ DC)

6. The triumph of steel (Manowar)

7. …And justice for all (Metallica)

8. Fear of the dark (Iron Maiden)

9. Cantafabule (Phoenix)

10. Nevermind (Nirvana)
Trupele preferate

Ascult de la 14 ani fără să mă plictisesc “Celelalte cuvinte”. Am mai ascultat şi mai ascult „Phoenix”, „Iris”, „Survolaj” şi alte câteva. Dintre trupele străine prefer Pink Floyd, Manowar, Nightwish, Iron Maiden, Jethro Tull ş.a.

Muzicieni în familie?

Nu cunosc pe nimeni din familia mea care să fi avut vreo legătură cu muzica sau cu literatura.

Ai făcut studii muzicale?

Da, în şcoala generală am făcut vioară la Şcoala de muzică, dar nu mi-a plăcut deloc. Cam din clasa a VII-a m-am apucat de chitară. Am absolvit şi Şcoala Populară de Artă, secţia chitară clasică. În timpul facultăţii am luat lecţii de pian şi de canto clasic.

Pe o scară de la 1 la 10, pe ce loc e muzica şi pe ce loc literatura? De fapt, fă-ne un top complet de la 1-10 la ora asta al lui Şerban Axinte.

Muzica a rămas puţin în urmă, deci nu poate fi pe primul loc. Acesta e rezervat literaturii, nu am nici o îndoială. Îmi place cel mai mult să citesc şi să scriu. Pentru cântat am nevoie de o stare mai specială, de o atmosferă propice. Îmi dau seama acum că de foarte multă vreme nu am mai zdrăngănit acasă de unul singur.  Mai sunt interesat de film (ca divertisment în primul rând), de arta culinară (mai bine zis, îmi place să gătesc şi să-mi impresionez soţia). Mi-am dorit mereu să merg la pescuit. De curând am decis să acţinez. Mi-am procurat deja o parte din sculele necesare şi studiez bibliografia spre care m-a îndrumat V. Leac. Mă dau în vânt după călătorii. Mă simt în formă în perioadele agitate, cu multe evenimente. Îmi place să merg la concerte şi să stau în culise. Mă bucur foarte mult când aud că Politehnica Iaşi nu a mâncat bătaie. Dar cel mai mult şi mai mult îmi place să mă joc cu fiul meu sub privirile îngăduitoare, dar vigilente ale soţiei mele.
Poţi trăi din scris? Sau din muzică? Cât ajută la “bugetul” familiei?

Având în vedere că meseria mea are foarte mare legătură cu scrisul (chiar dacă e vorba despre studii ştiinţifice, academice) se poate spune că trăiesc din scris sau şi din scris. Mai există şi alte câştiguri din zona literaturii, dar ele nu sunt constante, deci nu mă pot baza pe ele.

Şerban Axinte – un interviu inedit (BdP)

Ce te-a apropiat de literatură?
M-am apropiat concomitent de muzică şi de literatură. Cam la intrarea în adolescenţă am cunoscut un tânăr cu vreo 5 ani mai mare decât mine care era poet şi muzician. Îmi amintesc perfect ziua în care s-a terminat copilăria mea şi a început restul vieţii. Am asistat la mai multe discuţii despre literatură şi mi-am dat seama că sunt făcut pentru asta. Am intrat în criză. Am vrut brusc să citesc toate cărţile.

Cum s-a terminat copilăria?
Am ajuns întâmplător la un cenaclu literar. Eu scrisesem deja câteva poezii, paşoptiste rău şi i le-am arătat prietenului despre care am pomenit deja. El a spus că ar fi bine să-l însoţesc la acel cenaclu. El după o vreme a renunţat, eu am continuat.

Primele veleităţi de scriitor?
Nu pot să răspund exact. Ştiu doar că pe la 18 ani mă luam foarte în serios. Scriam poezii ermatice şi credeam că e de bine când îmi zicea cineva că nu înţelege nimic din ceea ce scriu. Dar mi-a trecut. Am încercat să mă dezvolt pe mai multe planuri. Să parcurg mai multe etape fără să mă grăbesc.

Bun, acum mă interesează “mecanismul creaţiei”. Sună pompos, dar ce te-a făcut să scrii? Am întâlnit cazuri în care x s-a apucat de scris pentru a face nişte declaraţii/dedicaţii unor fete sau pentru a urma un exemplu. La tine ce a funcţionat /declanşat?
Cred că (din) dorinţa de a fi admirat.

Băiat fain, înalt, cu pleată, mai scrie şi poezii…, cântă şi la chitară. Ăsta era “raţionamentul”?
Cred că asta a stat la bază, dar lucrurile nu au rămas la acest nivel.

Primei prietene i-ai dedicat poezii?
Da, fireşte. Ştiu că am considerat atunci că am făcut o mare concesie să scriu ceva uşor sentimental.

În clasă, ţi se zicea “poetul”? Colegii, profii ştiau că scrii?
Nu, deloc.

Dar exista o mică glorie?
Oarecum, pentru că pe vremea aceea în Iaşi erau două televiziuni particulare şi ambele făceau reportaje de la cenacluri. Aşa că în fiecare joi apaream la televizor. Asta în condiţiile în care nu exista televiziune prin cablu şi lumea vedea doar TVR şi posturile locale.

Cât de mult crezi/ai crezut în gloria literară?
Nu prea vreau să mă gândesc la asta. Vreau doar să-mi fac treaba cât mai bine. Normal că toată lumea îşi doreşte să cunoască succesul, dar dacă suntem obsedaţi de acest lucru sigur ne scapă printre degete. În plus, e plăcut să ţi se mai recunoască din când în când anumite merite.

Să trecem la altfel de glorie.  Ai furat cărţi?
Am încercat, dar nu am reuşit.

Te-au prins sau ai abandonat?
M-au prins. Nu a fost prea măgulitor pentru mine, mai ales că librăresele mă cunoşteau. În fine, le-am convins că nu am vrut decât să le fac o farsă.

Şerban Axinte – poem inedit

clipa în care toate devin repede altceva

pe tine dragul meu te vor ridica din aşternut,

îţi vor zdrobi degetele,

îţi vor îndesa în gură un ciorap ud plin cu nisip,

te vor vîrî cu nasul în hîrdăul cu excremente,

bleah, bleah, aşa vei mirosi şi tu peste foarte puţin timp,

aşa vei mirosi, cum miros eu acum,

dulcea şi inocenta ta intristare nu te va salva,

vei fi copilul scos din rînd şi făcut de ruşine,

ştiu, ştiu că nu mai eşti copil de o viaţă.

pe cine crezi că va interesa asta,

atîţia ani ţi-au trebuit ca să spună cineva despre tine,

„uite, el este”,

ai sacrificat totul, ai pus în scenă viaţa ta şi viaţa mea,

eu te-am lăsat, nu am zis nimic,

te-am lăsat şi acum cînd ştiu că se apropie clipa în care toate devin repede altceva

nu pot decît să-ţi cer iertare pentru că nu am mai putut să fac mai mult pentru tine;

e o scrisoare, fireşte că e o scrisoare; ţi-am scris foarte multe,

ţi-o trimit doar pe ultima.

cîndva ai să-ţi aminteşti şi de mine,

ar trebui în douăzeci de minute să termin de băut sticla cu vin

şi să-ţi spun marele adevăr;

cred totuşi că vei înţelege singur,

nu are rost să-ţi povestesc ce şi cum va fi, îmi este şi mie frică.