Biblioteca de poezie
prezintă
BOCETE ŞI JELANII
ediţie gratuită realizată într-un tiraj de minimum 200 ex. (100 ale autorului)
volum inedit recomandat de revista Observator cultural
un produs BdP, mai 2009
Arhiva categoriei 'Cosmin Perţa'
04
Mai
09
Cosmin Perţa – Bocete şi Jelanii
Cosmin Perţa
Întâmplări la marginea lumii. Aventurile lui Axinte Abramovici Papadopulos în pustie
Editura Cartea românească, 2007
povestea cărţii şi incipit în lectura autorului
Vă amintiţi fără îndoială acel scurt episod din Alice’s Adventures in Wonderland, în care micuţa protagonistă protestează în faţa lui Humpty Dumpty, pentru că acesta nu foloseşte corect cuvântul “glorie”. “Bineînţeles că nu înţelegi – până când n-am să-ţi explic. Am vrut să spun că ţi-am adus un argument zdrobitor,” vine dispreţuitor răspunsul. Dar cum nu-i stă nici ei în fire să renunţe, Alice obiectează din nou, pentru că, desigur, “glorie” nu înseamnă “un argument zdrobitor.” Degeaba însă, Humpty Dumpty e de neclintit: “Când eu folosesc un cuvânt, (…) cuvântul acela înseamnă ceea ce vreau eu să însemne, nici mai mult, nici mai puţin. (…) Cuvintele au temperamentul lor, mai cu seamă, verbele – verbele sunt cele mai ţanţoşe; cu adjectivele poţi face ce vrei, sunt maleabile, dar cu verbele, nu – oricum, eu reuşesc să le mânuiesc pe toate. Impenetrabilitate! Asta am de spus.” Exact ăsta îmi imaginez că ar fi răspunsul lui Cosmin Perţa, dacă aş protesta că Întâmplări la marginea lumii. Aventurile lui Axinte Abramovici Papadopulos în pustie nu se încadrează nicăieri, că după ce autorul s-a folosit şi a mixat aici elemente din mai toate speciile şi subspeciile literare, rezultatul ajunge să nu mai semene cu nimic: “Eu reuşesc să le mânuiesc pe toate. Impenetrabilitate! Asta am de spus.” Mai mult decât atât, îl suspectez pe dirijorul Întâmplărilor…, autor a trei volume de poezie, Zorovavel (editura Grinta, 2003), Santinela de lut (editura Vinea, 2006) şi Cântec pentru Maria (editura Vinea, 2007), că tocmai rezistenţa aceasta a verbelor (motoarele acţiunii) l-a făcut să treacă la proză, luând-o desigur ca pe o sfidare, ce se cerea numaidecât stinsă prin virtuozitate de povestitor.
De fapt, dacă tot am aminit deja de opera lui Lewis Carroll, titlul ales de Cosmin Perţa poate fi uşor luat ca o pastişă la acela al capodoperei carrolliene, pastişă în care Ţara Minunilor este cât se poate de sugestiv înlocuită cu … pustia. Dar să nu anticipăm.
Întămplările… se deschid cu Fatima, care tocmai se trezeşte dintr-un vis. Lumea în care trăieşte ea, ni se înfăţişează ca una împărţită în două, pe de o parte fiind locuită de oamenii simpli, cu grijile şi nevoile lor, iar de cealaltă parte de învăţăceii şi profesorii lor, vrăjitorii. Este o lumea paşnică, în care luptele dintre oraşe (lumea este împărţită pe cetăţi, ca în Grecia Antică), se dau numai între Paznici, restul populaţiei văzându-şi liniştită de îndeletnicirile zilnice. Paznicul este cel care stăpâneşte oraşul, alături de Legiuitor, ambii fiind trimişi direct de pe Munte, unde trăiesc toţi vrăjitorii şi unde sunt duşi, după cum dictează o lege sacră, toţi copiii care se nasc pe lună plină, pentru a fi şcoliţi în ale magiei.
Fatima, care a apărut pur şi simplu în oraşul Aruk într-o zi, nu se ştie de unde, alături de Axinte, un biet nebun, care stă în vârful unui plop de la hanul lui Marghiol şi vorbeşte limbi păsăreşti, de Băiatul cu cămaşă de păr, fiul lui Axinte cu o spălătoreasă, şi de Ruruk pe care şi-l va lua Axinte mai târziu ca tovarăş de călătorie, formează împreună un grup ciudat şi hazliu, care va trece prin tot felul de peripeţii. Lui Axinte nebunia i se trage de la faptul că fusese născut cu o zi înainte de lună plină, când nu-ţi puteai da seama bine dacă e plină au ba, dar nimeni nu venise să-l ia şi el înnebunise tot aşteptând de-atunci. Uneori oamenii chiar vedeau că-i ies unele trucuri, dar ei ştiau că Axinte nu putea fi vrăjitor, pentru că avusese un copil cu spălătoreasa, şi vrăjitorii nu puteau avea copii. Copilul este poreclit Băiatul cu cămaşă de păr, după ce Fatima îi împleteşte o cămaşă din părul pe care mama lui, spălătoreasa i-l lăsase în pătuţ, înainte să-şi ia lumea în cap.
Întâmplările… par să decurgă până aici în cea mai deplină lege a fabulosului, însă tot mai desele ironii şi nonsensuri, replici sarcastice, reacţii sceptice în faţa “minunilor”, vor duce textul spre ceea ce s-ar categorisi mai degrabă ca low fantasy, după modelul britanicului Terry Pratchett.
Pe rând, Băiatul cu cămaşă de păr, Fatima şi Axinte, părăsesc oraşul Aruk. În timp ce Băiatul cu cămaşă de păr dispare cu totul din peisaj (îl vom regăsi abia mai târziu, pe Munte), Fatima rătăceşte o vreme pe fundul mării, în căutarea lui, în tot acest timp fiind protejată şi ghidată de nişte peşti totemici, iar Axinte ajunge în oraşul Haran, unde se dă drept merceolog şi unde-l va întâlni curând pe viitorul său tovarăş de călătorie, vrăjitorul Ruruk. De cum se întâlnesc, cei doi fac o năzbâtie, scăpând preţioşii cai-fantomă ai lui Ta, cumpăraţi de la împăratul Kim Dun. Înainte să fugă de teribila răzbunare a lui Ta, Axinte fură de la acesta o oglindă magică, care are puterea de a-l teleporta instant pe purtăror, oriunde acesta de duce cu gândul. Cei doi nimeresc tocmai în burta unui măgar, pe care o despică imediat pentru a se trezi pe un câmp întins, imens, unde se cam plictisesc. Până la urmă, ca să mai scape de plictiseală, celor doi le vine ideea să facă nişte iepuri, la care să le dea drumul pe câmp, pentru ca apoi să-i vâneze, comportându-se aici ca multe dintre personajele lui Ştefan Agopian, care sufereau de aceeaşi boală.
Toate ar fi bune şi frumoase, dacă firul acesta narativ, care ajunsese să capete bine de tot logică, nu s-ar rupe destul de brutal aş zice, cu un Ruruk care din senin se-apucă să scrie Manifestul dur şi sentimental al noii literaturi semnat de Ruruk şi de bunul său prieten Axinte şi pentru că Axinte, foarte preocupat de problema receptării, crede că acesta nu este destul de bun şi un Al doilea manifest dur şi sentimental. Noua şi adevărata literatură. Strategia este una binecunoscută autorilor postmoderni, care se grăbesc mereu s-o ia înaintea cititorului, anticipându-i orice problemă, neumlţumire, ripostă. Ştiu că o să vă preocupe problema receptării acestui text al meu, ne previne autorul, de-asta am şi fabricat referinţele critice pe care le găsiţi pe coperta a patra, sub care semnează Elfish Times, Wizard’s Word, Herald tribune of Enchantment, the Afterworld Guardian, ca să vă arăt că nu-mi pasă ce credeţi voi că este textul meu, fiindcă n-am scris un text care să fie receptat de cititori obişnuiţi, ci de elfi şi zâne.
Dar să urmărim povestea mai departe. Băiatul cu cămaşă de păr e pe Munte, unde curând îl găseşte Fatima. Împreună îl aşteaptă pe Axinte, care vine însoţit de Ruruk şi se întorc toţi la hanul lui Marghiol. Aici îi găsesc cei 12 vrăjitori (apostoli?) din Marele Cler de pe Munte, care îi trimit într-o triplă misiune: să aducă securea de argint de la piticul Woran, gheara de leu de la vrăjitoarea Helga din mlaştina Valpuriei şi spinul roşu de la groaznicul dragon roşu Ivan. Trei probe iniţiatice, după formula basmului. Toate probele sunt trecute cu cea mai mare uşurinţă, fiind puternic satirizate. Rezultatul trecerii probelor va fi însă, în final (se mai întâmplă unele lucruri până acolo), unul neaşteptat: lumea vrăjitorilor dispare.
După ce în sfârşit ceaţa magică se ridică, îi regăsim pe Axinte şi pe Ruruk (acum Rur Khan) în calitate de scribi în redacţie la prestigioasa revistă grecească de literatură Scrisul liber. De aici, textul virează iarăşi, violent. Toate întâmplările de mai sus rezultă acum că ar fi fost născociri ale celor doi scriitori, care îşi povestesc trecutul, cum altfel dacă nu înflorind lucrurile pe ici-colo. Mai mult încă decât atât, aceste născociri vor fi folosite, pentru o vreme cu destul succes, de către părintele Antonie, pentru a-i educa pe românii care locuiesc în munţii Pindului. Înţelegem acum de ce nimic nu poate fi clar. Pentru că autorul nostru tinde spre un poliformism fără putinţă de scăpare pentru mintea cititorului, pe care-l ameţeşte ba făcându-l să creadă că povestea pe care o are în faţă este o naraţiune onirică (visul Fatimei din deschidere), o ficţiune (născocire a celor doi scriitori), un mit (despre întemeierea lumii) sau o parabolă religioasă. Avem la îndemână mai multe capete de aţă şi un foarte frustrant nod, când ne-am fi dorit în schimb un singur fir cu mai multe noduri pe el, un fantasy impregnat de satiră, după cum păreau să stea lucrurile la un moment dat, în care reciclarea postmodernă a clişeelor să se simtă numai la nivel de microstructură, de sintagmă, şi nu la nivel de macrostructură, generând infinite rame narative, aşa cum se întâmplă.
Am fi preferat de asemenea o mai mare coerenţă onomastică, în locul eterogenităţii de nume latine, româneşti, slave, orientale etc., să existe adică o paletă de nume care să urmeze o anumită regulă, cum se întâmplă de obicei în satire, unde sunt alese fie nume din aceeaşi familie semantică, fie construite după acelaşi principiu morfologic, fie având o semnificaţie livrescă sau istorică (ca la Agopian) evidentă. Cel mai bine îi reuşeşte lui Cosmin Perţa umorul fin (nu neapărat şi subtil, dar totuşi fin), desenul suprarealist care însoţeşte verbul şi chiar povestea în sine, până la punctul în care începe să devieze spre teză.
Nu ne rămâne atunci decât să ne imaginăm singuri, în continuare, traseul iniţiatic pe care l-ar fi parcurs Axinte, în sens invers decât Alice, de la magie la realitate, dacă nu i-ar fi venit ideea nefericită de a se apuca brusc de … literatură. Poate Cosmin Perţa s-a lăsat intimidat tocmai de această prejudecată, mai mult sau mai puţin recunoscută ca atare, a literaturii în care autorii de fantesy nu intră foarte bine, din moment ce miza lor principală nu este literatura (obiectul de lucru principal la aceştia nefiind limbajul, ci povestea). Sperăm însă, înainte de a ne întoarce să mai bântuim prin universul acelor prime pagini nemaculate de niciun fel de pretenţii metatextuale, că data viitoare n-o va mai face.
Cristina Ispas
24
Feb
09
Cosmin Perţa – photo shooting
iată cum moartea
(1. durerea)
(2.disperarea)
(3. nebunia)
Santinela de lut
Psalm
You will never walk alone
santinela de lut
Abia am ajuns în oraşul acesta
De câte ori îţi iei capul în palme
Despre viaţă şi alte obsesii
Poem
Sânge din sângele meu
Marioneta
Tabu
Despre moarte şi alte dihănii
Europa
Binecuvântată şi pudică
Poem
Stop cadru. Imagine cu Jesica-n hol
Stop cadru. Imagine cu Jesica-n pat
The end
Cântece pentru Linalin
primul cânt
al doilea cânt
al treilea cânt
al patrulea cânt
al şaselea cânt
al şaptelea cânt
linalin, moartea şi regatul de-apoi
viaţa mea şi santinela de lut, cântec pentru linalin
viaţa mea şi santinela de lut, cântec pentru linalin II
Moartea unui bunic
Numele meu este Mihai
Primul câine pe care l-am avut
Pe lângă pinii umbroşi
Într-o dimineaţă
Ascultă şi învaţă
Azi noapte
Puţine lucruri
Cuvânt de încheiere
44. Ai scris la un moment dat cronici de film în Cuvântul. E o mai veche pasiune sau a fost o sarcină redacţională? Ai mai scrie?
E o pasiune mai veche. Probabil ca voi mai scrie, dar acum nu am timp, scriu multe altele.
45. Ce s-a întâmplat la Cuvântul? De ce s-a spart echipa Ţupa-Perţa-Dună?
Poate că nu am fost destul de buni, cine ştie? Cert este că cineva nu a fost foarte mulţumit de ce făceam noi acolo şi a hotărât să aducă pe altcineva. Cam despre asta este vorba.
46. O observaţie valabilă şi-n cazul bistriţenilor. Mult bun simţ în răspunsuri şi tendinţa de a fi fair cu toată lumea. Totuşi, trebuie să existe ceva care te scoate din starea asta (fie şi o astfel de întrebare). Ce te face să-ţi pierzi cumpătul? Ce te sperie?
Mă fac să îmi pierd cumpătul şi mă sperie cu adevărat doar un coktail pe care l-am întâlnit destul de rar, dar există, acel amestec de ignoranţă, prostie, încăpăţânare şi înfumurare.
Alte coktailuri greu de suportat pentru mine sunt inteligenţa de suprafaţă plus ochelari de cal sau mitomanie plus libidinoşenie plus grandomanie.
47. Te-ai înscris în USR? De ce da/nu?
Nu, pentru că nu văd sensul.
Copiii vitregiţi ai tribului mongol (fragment)
Aşez întâlnirea mea cu Perţa al II-lea, Cosmin Perţa, sub semnul renaşterii clujene. Să-ţi explic…
Cum stai cu berea, Cosmin Perţa?
Berea îmi place pe cât se poate ieftină, nu foarte rece şi în cantităţi mari.
Scriitorul care te-a pus sub masă la băutură ?
Asta doar Ştefan Manasia a reuşit-o de câteva ori în studenţie, când mă prindea foarte flămând. Avea el o regulă: beri îţi dau câte vrei, dar un sandwich niciodată, că te strică la stomac şi nu mai poţi bea:)
Glumesc, evident. Mare om, Ştefan.
De câte ori îţi iei capul în palme şi plângi unui
fluture mic cât o viespe
îi cade-o aripă-n noroi
şi vinele grase şi parfumate
ale plăcerii
se umflă,
se umflă.
Păşeşti încet prin camera copilului beat
şi-ţi reazămi trunchiul de-o bibliotecă de ceară
Ha ha, ha ha, acolo ne vom încălzi cu toţii într-o
dimineaţă de iarnă, albă ca un iepure şchiop.
Ne vom ospăta cu sângele şi ficatul
taţilor noştri adoptivi şi vom juca un şotron maro,
albastru,
nemaivăzut – pe bani de argilă.
Nici nu mai ştiu câte degete vom avea la mâini şi la picioare
şi nimeni nu va bănui nimic. Şi eu cu degetele astea
voi împleti o cămaşă de noapte
pentru prietenii mei trişti şi la fiecare le voi da un
petec călduros
pentru iarnă.
Cu degetele astea voi închiria o cameră
şi-o să mă-mbăt în ea
şi o să-ţi spun că te urăsc puţin câte puţin cu fiecare goliciune a mea,
cu fiecare dinte spart, iar păru-ţi mi se va mula pe corp
ca un cearşaf de teracotă caldă şi mă vei împărţi
bucată cu bucată
prietenilor mei.
39. Preferi un anotimp în mod deosebit?
Le prefer pe fiecare în parte. Primăvara la Bucureşti, vara la 2 Mai, toamna la Cluj, iarna la Vişeu.
40. Anul în care ai citit cel mai mult
Nu ştiu să spun. Cred că citesc destul de constant, mai mult primăvara, vara şi toamna. Iarna de obicei o rezerv pentru scris.
41. Ai tăi ţi-au citit cărţile?
Da, mama e cea mai avidă cititoare, îmi explorează volumele cum alţii îşi explorează memoria, tata le citeşte cu plăcere intelectuală, rece şi cu umor adică, iar fratele meu e singurul fericit care doar le admiră copertele în bibliotecă şi îi e suficient.
42. Care au fost pragurile de până acum din viaţa ta /genul de momente care ţi-au influenţat decisiv traiectoria?
E greu de spus, resimt totul mai degraba ca pe o sumedenie de trepte ascendente şi descendente (de mărimi mici) decât ca pe nişte praguri majore. Aş putea totuşi zice: lecturile diverse începute de la câţiva ani, cunoaşterea lumii literare prin tatăl meu, intrarea la facultatea de litere, revelaţiile Clujului (de la cărţi până la oameni), iar mai nou căsătoria urmată de naşterea primului copil.
Irina Petraş despre Cosmin Perţa,
text extras cu acordul autoarei din cartea
Literatură română contemporană. O panoramă (Ideea europeană, 2008, 1006 pagini)
Cu placheta Zorovavel, 2002 (debut girat de o prefaţă a lui Victor Cubleşan şi de un cuvânt al lui Ion Mureşan), Cosmin Perţa (echinoxist, reţinut şi de antologiile lui Marin Mincu Generaţia 2000 şi Euridice III)) propunea deja o marcă. Poetul şi poezia sa îşi împrumută semnalmente într-o foarte incitantă devălmăşie. Supunerea recalcitrantă la imperativele lumii face casă bună cu politeţea galeşă, învăluitoare, pândită de zâmbete şi grimase în aparteuri abia bănuite; un foarte grav simţ al umorului şi al derizoriului construieşte deşirări cu temelii solide, înfiorate. Zidurile poemului exersează fisurări şi cutremure, jocul e mereu pe muchie de cuţit şi de pagină, lucrurile nu se mulţumesc să fie, ele şi par a fi, realitatea e întotdeauna halucinantă, iar visul, alunecat în coşmar, îşi etalează concreteţea, se lasă pipăit şi adulmecat. Cel de-al doilea volum, deloc grăbit (2006), confirmă o voce şi o partitură. Temele, crepusculare – moarte, rană, deznădejde, angoasă -, nu au nimic din cochetăria teribilistă a tinereţii. Ele nu bravează şi nu mint. Repetarea lor ţine de deprinderea răbdurie, aproape pedantă, a unei ştiinţe a trăirii sub ameninţare: „De o lună îmi tot potrivesc uneltele. / Cele mai bune mi se par cele de mai departe, / cele de aur. / întotdeauna au fost cele mai bune. / De mic îmi spunea tata, / uneltele tale nu au tărie, forţa lor e în carne, / uneltele tale se mişcă încet în fiecare dimineaţă. / Ai grijă la vârstele lor, la urma de praf”. Jurnalul liric are şi ceva din directeţea ego-ficţiunilor lirice la modă în rândul celor de o vârstă cu poetul, dar se desparte de ele printr-un soi de umilinţă a limbajului. Oricât de inventiv, de brutal, de lucrat, ştie să rămână un pas în urma „mesajului”, lăsându-i neatinse ambiguităţile şi deschiderea. Poemul nu vrea să şocheze – sau nu dă această impresie, ceea ce e totuna! -, el încearcă să spună, să descrie. „Broderia monomaniacal de migăloasă” despre care vorbeşte Radu Vancu în textul escortă e, mai degrabă, urzeală cu nodurile la vedere care şi-a rătăcit desenul. Prima secţiune, Iată cum moartea, urcă (sau coboară?) în trei trepte: durerea, disperarea, nebunia. Cea de-a doua, Santinela de lut, dă târcoale unor zone pestriţe şi alunecoase, improvizând variaţiuni Despre viaţă şi alte obsesii şi Despre moarte şi alte dihănii. „Tăria”, s-ar putea deduce de aici, e de căutat în autenticitatea morţii, nu în fantasmele inconsistente ale vieţii.
În loc de încheiere, câteva versuri: „Iată cum moartea vine pâş-pâş, / dar ea nu este nici violetă, nici moale, / ea vine seara târziu, / îţi reazămă capul de cadă, / te scaldă puţin prin bălegarul mulţimii-nholbate / şi pleacă. // Dar ea nu este ceva de dorit, / când vine, vine tăcută, / iar tu eşti deja mai departe de tine decât oricare gest. // Păşeşti încet, încerci să-ţi deschizi pleoapele / şi doar sunetul rece al vocilor mai ajunge la tine. / O ciocolată, un vin. O jumătate de oră de somn. // Ajungi la un punct prea devreme/ şi nu mai ştii să dai înapoi. / Te rezemi puţin de chiuvetă / şi speri doar să nu se rupă şi ea / să nu te îngrămădeşti într-o baltă. // Ruşinea şi spaima…” Un poet pe care se poate paria cu mari şanse de câştig.
După două plachete de versuri – Zorovavel şi Santinela de lut -, Cosmin Perţa îşi încearcă mâna în proză. O face păstrând câteva dintre calităţile deja adjudecate: supunere recalcitrantă la imperative şi condiţionări, o anume moliciune învăluitoare a verbului pândită de sarcasme şi grimase, un foarte grav simţ al umorului şi al derizoriului, plăcerea de a exersa deşirări, înfiorări, fisurări şi cutremure. În Întâmplări de la marginea lumii pune la bătaie, ironic şi încântat de propriile performanţe, reţete ale cărţilor de succes dintotdeauna – istorii pe buza prăpastiei -, fie ele mari basme şi eresuri, proze fantastice şi realist-magice sau chiar construcţii „potteriene” halucinante, onirice, coşmardeşti. Fraza e când lapidară, când „barocă”, tonul nu se sfieşte să fie moralist şi buf în acelaşi enunţ, lanţuri de ambiguităţi textuale şi deschideri de sens hărţuiesc amical cititorul strecurându-i într-o doară un Manifest dur şi sentimental al noii literaturi, dar şi îndoieli tăioase şi dezîncântate asupra ficţiunii şi realităţii deopotrivă. Demonstraţia e cel puţin captivantă. E dinamică, are verb, ia ochii, exact cum pretinde Omul: „dragoste, viaţă, moarte, cam asta ar trebui să reiasă”. Plus literatură, fireşte.
Irina Petraş
29. Ai avut pagină de poezie în România literară?
Nu. Trebuia?
30. Când citim prezentarea unui autor, la colaborări se-ncepe mai mereu cu România literară. N-o spun deloc cu ironie. E brandul literar cel mai important. Tocmai de aceea, cred, pentru oricine, e o chestie de prestigiu să apară cu o pagină şi în România literară. Dacă mă-ntrebi pe mine, sigur, după trei volume de versuri, cred că se merită să apari măcar o dată (dacă iau arhiva şi mă uit, constat – şi iarăşi o spun fără ironie – autori de vârste apropiate ţie care bifează an de an câte o pagină). Sigur că e politica redacţiei (nu mă interesează acest aspect, oricât ar parea de ciudat ce spun, analizez din perspectivă statistică impostura în mediul editorial şi literar – direcţii şi reprezentanţi), dar cred, din partea celor care practică acest gen de a se băga în faţă e pur şi simplu o impertinenţă (demonstrabilă şi puerilă). Adică tot aud de solidaritatea generaţiei, de prietenia tinerilor autori, dar vreau să te-ntreb, te-a propus cineva la Rom lit dintre colegii de generaţie? Vezi pe cineva dispus să-şi amâne pagina pentru tine?
Ei, vezi, nu ştiam asta, dar oricum chestiile astea de imagine publică, de CV nu am ştiut niciodată să mi le organizez pentru că nu m-au interesat niciodată.
31. Păcat, există liste cu generaţia “aşteptată”, există fel de fel de liste cu reprezentanţi ai tinerei generaţii şi e un copy-paste…
Mi-a spus Raluca, acum vreo doi ani, după ce tocmai publicase Teo (Dună) o pagină în Rom Lit, că ar fi bine să dau şi eu nişte texte. La vremea aceea i-am promis că o să trimit nişte poeme redacţiei, însă nu am mai făcut-o niciodată. Poate e şi vina mea pentru că nu m-a interesat îndeajuns, însă nu resimt asta ca pe o lipsă esenţială.
32. Crezi în prieteniile literare?
Am crezut multă vreme şi o perioadă ele chiar au fost posibile, în perioada de început, însă odată ce lucrurile evoluează pe calea literaturii prieteniile pure devin cvasi-imposibile. Rămân prieteniile de imagine, de interes, de grup, sau, în cazurile mai rare, prieteniile dintre oameni, dar nu cele dintre scriitori.
33. De ce crezi ca unii scriitori cu vârste apropiate ţie obţin mereu “intrări” în reviste, burse de creaţie, lecturi publice şi altii nu? Citeam de curând că un coleg de-al tău a fost invitat în peste 7 ţări (e bine când după liceu îţi poţi permite să ignori sistemul de învăţământ şi să faci ce vrei), în timp ce alţii nu figurează pe nicio listă de “reprezentanţi”. Şi mă refer cu precădere la cei din provincie, uitaţi cu desăvârşire. Sigur, am mai spus-o, favoritisme se fac peste tot, dar nu e sfidător ca aceeaşi oameni să centreze şi să dea mereu cu capul?
E normal, unii sunt mai vizibili decat alţii, unii sunt chiar mai buni decât alţii, dar asta nu contează aici, e doar o problemă de relaţii şi vizibilitate pe care unii ştiu sa le cultive iar alţii nu. Eu mă bucur că pleacă aşa de des şi în aşa de multe ţări şi cei care pleacă, pentru că prin ei se deschid drumuri şi spre ceilalţi, fie că cei care au plecat deja îi recomandă şi pe alţii, fie că cei din străinătate pot deveni interesaţi de fenomenul literar românesc şi ar vrea să vadă şi alţi tineri scriitori. Şi chiar dacă nu se întâmplă nimic din toate astea, atâta vreme cât cei care pleacă aduc cadouri, e bine.
34. Ar fi bine să fie cum zici, dar mă tem că dacă merg aşa de des, le e greu să mai revină în anonimat şi există pericolul ca, învăţaţi cu atâtea călătorii onorante, să-nceapă smiorcăiala atunci când nu ajung peste tot. Adică să zicem că vreo 20 de tineri scriitori sunt profesionişti, dar numai 4-5 au atestat şi duc faima ţării, pe banii nu ştiu cui, că ai lor sigur nu. Cam aşa văd lucrurile. Dar să nu fiu aşa de sceptic (deşi există cazuri celebre) şi să mă gândesc că, da, e ok să ştii că întotdeauna soseşte cadoul…
De fapt, spune-mi oamenii care te-au ajutat în cariera de scriitor. Oameni faţă de care nu te-ai simţit dator să întorci un “favor” şi ţi-au întins mâna din colegialitate.
Prin “cariera de scriitor” am obiceiul să înţeleg viaţa mea în toată complexitatea sau simplitatea ei, dar mă voi rezuma la “ajutoarele” literare şi o să încep să enumar la întâmplare câţiva oameni : Radu Săplăcan, Mihai Goţiu, Ion Mureşan, Ruxandra Cesereanu, Vasile Gogea, Irina Petraş, Ioan Groşan, Marin Mincu, Mircea Martin, Nicolae Tzone, Răzvan Ţupa, Aurel şi Linda Maria Baros.
De asemenea le mulţumesc tuturor celor care au scris cronici la cărţile mele. Ataşez o listuţă. (Marius Chivu – Dilema Veche; Paul Cernat – Dilemateca ; Cosmin Ciotloş – România literară ; Bogdan Alexandru Stănescu - Adevărul literar şi artistic ; Bianca-Burţa Cernat – Revista 22 ; Emilia Stere – Time Out ; Adina Diniţoiu – Observator cultural ; Ştefania Mincu – Paradigma ; Mircea Martin – Ziua literară ; Ion Mureşan – Verso ; Octavian Soviany – Tribuna ; Ioan Groşan – Ziua ; Irina Petraş – Contemporanul ; Andrei Terian – Cultura ; Elena Vlădăreanu – Vatra ; Rita Chirian – Cultura ; Şerban Axinte – Tribuna ; Felix Nicolau – Luceafărul ; Tiberiu Stamate – aLtitudini ; Victor Cubleşan – Steaua; Teodor Dună – Time Out ; Constantin Abăluţă – Ziarul de duminică ; Teodora Dumitru – Cultura ; Gellu Dorian – Convorbiri literare ; Viorel Mureşan – Poesis, Constanţa Buzea – România literară ; Adriana Gheorghe – Ziua literară ; Ştefan Manasia – Tribuna ; Andrei Simuţ – Familia ; Florin Pop – Archeus ; Claudiu Groza – Poesis ; Radu Ţuculescu – Tribuna ; Valentin Derevlean – Echinox ; Ionel Andraşoni – Adevărul de Cluj ; Gavril Ciuban – Graiul Maramureşului ; Gheorghe Pârja – Graiul Maramureşului ; Dragomir Gruia - Noua literatură ; Oana Pughineanu – Tribuna ; Veronica Buta – Vatra).
35. 4 cărţi – 3 edituri. O spui chiar tu, trei cărţi, practic poezia, cam underground. Ce n-a mers în relaţia cu editorii? În ce tiraj ai scos cărţile? Ce drepturi de autor ai avut? Mai găseşti cărţile respective pe undeva? Ai semnat contracte pe cărţile de poezie?
E greu cu poezia, dacă nu ai faţă de poet CR (ceea ce nu e cazul) tirajele astea pe care chiar şi eu le numesc underground sunt de fapt cele normale. Zorovavel a fost scos de editura Grinta, din Cluj, la recomandarea lui Vasile Gogea şi a lui Ion Mureşan. 400 de exemplare pe care le-am primit în braţe şi le-am împărţit personal pe la prieteni, colegi, amici, doctori, barmani şi barmanite, etc, în functie de nevoi.
Următoarele, Santinela de lut şi Cântec pentru Maria au apărut la Vinea. Ştiu că domnul Tzone tinde să fie un personaj controversat, însă faţă de mine a fost mereu corect. Mi-a dat 30 până la 50 de exemplare, iar cărţile se găseau la târguri mereu. Asta a fost înţelegerea, asta am primit. Nu am nici un habar de tiraje, dar nici nu cred că contează. Important e că dacă cineva vrea cărţile îl poate contacta pe d-nul Tzone şi le poate primi. Nu am semnat contracte însă a rămas între noi o promisiune fermă că voi semna când mi se va cere, promisiune pe care o voi onora.
Nu am alte pretenţii pentru că ştiu că cine e cu adevărat interesat de cărţile mele poate ajunge la ele. Degeaba ar inunda ele librăriile dacă tot 50 sunt cei pe care îi interesează cu adevărat (mi-e frică să nu fi exagerat cifra).
Cu romanul e altceva. A apărut la CR, tiraj de 1000 de ex., drepturi ipotetice de 10% din vânzari. Spun ipotetice pentru că au trecut doi ani de când a ieşit romanul şi nu am văzut 10% din nimic. Tot tirajul nu cred că l-am vândut, dar 500 de ex bag mâna în foc că s-au dat, 200 de indivizi care au cumpărat cartea îi ştiu doar eu.
Oricum, e complicat şi cu proza. Ziceam că am un alt roman gata şi uite că de 6 luni îi caut editură şi nu i-am găsit. Paradoxal este că, pot spune cu mâna pe inimă, este mai bun decât primul (nu o spun doar eu, ci toţi cei care l-au mai citit şi l-au citit oameni de încredere, cunoscători). Totodată primul roman, cel de la CR a fost un succes de imagine, pe lângă două raderi am avut 15 cronici pozitive semnate de cronicarii cei mai în vogă. Dar pe nimeni nu mai interesează asta acum, ci cât poate să vândă şi din ce grup de influenţă faci parte. Ei, literatura pe care o scriu eu nu prea poate să vândă, cel puţin nu din prima, iar de grupurile de influenţă m-a ferit Dumnezeu, aşa că mă mulţumesc cu firmiturile de la masa bogaţilor. Dacă mai prind şi eu ceva, bine, dacă nu, mai aştept.
36. Sigur că subiectul Tzone mă interesează în mod deosebit ( e practic reprezentantul cheie în ceea ce numesc editoriada tranziţiei). Înţeleg perfect că înţelegerea e înţelegere şi că ai primit ce ai cerut. Nu crezi, totuşi, că ai primit cam puţin? Privind din perspectiva legală, fără contract şi fără fişă fiscală pe drepturile de autor primite, editura e în aer. Adică jos pălăria pentru promisiunile respectate, dar din ce-mi spui, reiese că se lucrează la negru. Dar nu acesta e aspectul pe care insist. Vreau să ieşim puţin din “controversa Vinea” şi să venim la condiţia autorului român. Care ştie cum se lucrează, acceptă ce i se dă şi suportă diverse şicane pentru a-şi vedea naibii cartea scoasa cumvă. Condiţia de a sta tot timpul la mâna unei edituri e “sănătoasă”, e de “moral” pentru un autor, mai ales unul tânăr?
Evident că nu vorbim despre o atitudine sănătoasă, însă asta avem aici, în România. Ce ai vrea să fac, să stau cu cărţile în sertar aşteptând un mogul editorial care să vină să mă invite să public? Ar fi frumos… La fel de frumos ar fi ca editurile să dea burse, după exemplul occidental, scriitorilor. Ar fi minunat să se platească proiectele şi scrisul ca orice altă muncă. Să apară şi la noi editura aia care să îţi dea 10.000 de euro pe an (un an sau doi) ca să stai să scrii după ce ai câştigat un concurs de proiecte. Dar până o să se “inventeze” şi la noi toate aceste minunăţii ale tehnicii editoriale eu, autorul, cu nenorocitul meu de roman sau carte de poezii sunt cel care încerc sâ vânez un editor şi nu invers, trebuie să-i ling tălpile, să mă milogesc, să-i mulţumesc că există.
Asta doar pentru ca acea carte să apară şi să aibă o şansă, nu la vânzare, ci la istorie. Dacă nu aş crede că scriu cărţi bune nu aş mai scrie deloc, dar crezând asta sunt dispus să aştept liniştit oricât este nevoie vremea lor, dar pentru aceasta trebuie îndeplinită o primă condiţie: să existe cărţile respective, să fie publicate, în orice tiraj, în orice vreme, la orice editură şi să am eu suficiente exemplare să le împart în aşa fel încât să văd că se ştie de ele, că există o mărturie a lor.
37. O să te contrazic puţin în privinţa vânzărilor cărţilor de poezie. Crezi că cei 200 care ţi-au cumpărat romanul nu ţi-ar fi cumpărat şi volumele de versuri, dacă le-ar fi găsit? Poate că problema nu e doar să apară, ci să şi existe pe undeva şi nu doar la târguri. Şi încă ceva foarte important (mă refer strict la faptul că văd lucrurile ca un bibliotecar şi, în timp, singura selecţie natural acceptată e cea dată de biblioteci şi de fondurile de carte, de unde rezultă şi că o bibliotecă are în atribuţiile ei inclusiv eliminarea veleitarilor). Ei bine, cărţile tale dacă nu există în bibliotecile publice, degeaba le vinde editorul la târg.
E posibil să ai dreptate, dar nu mai vreau să vorbesc despre asta. Am dat cu capul de atâtea praguri, că nu mă mai interesează.
38. Dacă mâine îţi pun cărţile de poezie la liber, pe net, sau le închiriez în format scan/xerox/word, m-ai taxa?
Bineînţeles că nu.
Atunci aşa voi face, cu riscul de a-l înfuria pe editorul care te va determina să semnezi cumva un contract. În ceea ce mă priveşte, cărţile tale intră în circulaţia liberă de pe net, în varianta audio şi în orice ediţie second-hand amintită.
