1. Cum se face că ai ajuns la Cisnădie şi nu la la opt kilometri mai încolo, la Sibiu? E un drum lung de la Botoşani şi, din auzite, destul de întortocheat. Există, fără îndoială, o explicaţie. Ne-o poţi da?
Pentru fiecare, drumurile sunt atât de lungi şi de întortocheate pe cât e el însuşi de contorsionat. Iar eu sunt un nod gordian de provincie pentru care nimic n-a fost simplu. În 25 de ani, am strâns paradoxuri cât pentru o viaţă întreagă.
O familie normală, scurtcircuitată într-o zi, care s-a transformat în antipodul ei; o familie în care a fost cu putinţă să învăţ să citesc la patru ani, dar care, la doisprezece, m-a aruncat într-o agonie chimică din care am izbutit să ies abia ani mai târziu; o adolescenţă care semăna cu o sinucidere mereu amânată, care m-a adus aproape de poezie şi departe de mine însămi. Am învăţat destul de repede şi pe de rost singurătatea, scenariul distopic, abandonul. Structural, sunt impetuoasă şi contradictorie (reminiscenţele ruseşti ale bunicilor), dar trăiesc în răceala medievală, stranie a Sibiului. Aici am descoperit echilibrul aparent, drumurile scurte şi egale, dragostea, familia. Pierdute acum trei sau patru ani, cine mai ştie? Am intrat la facultate ca olimpic, însă nu m-am prezentat la examenul de licenţă. Am avut slujbe accidentale – am fost şi sunt un soi de factotum -; acum sunt profesor, o meserie rigidă, mai înecată în hârţoage, în compromis şi în umilinţă decât multe altele, în care am găsit poveşti: ale copiilor, ale periferiei, ale pegrei, ale mele. Cisnădia m-a părăsit după doi ani frumoşi. Uneori mi-am imaginat că aş putea trăi acolo toată viaţa: am renunţat după doar trei săptămâni de linişte grea, bituminoasă. Satul trist de pe Valea Hârtibaciului în care predau acum e un fel de Ieud fără ieşire, cu ceţuri care greu se risipesc şi spaime pe care le înghiţi laolaltă cu nişte copii condamnaţi să existe. Un sat în care mă înfurie propria neputinţă. Acum aştept „voluta”.
2. Să facem un exerciţiu. Există în Cisnădie, cred, librărie. Ce cărţi de poezie sunt acolo?
Trebuie să recunosc că n-am intrat în unica librărie cisnădiană. Întreabă-mă dacă există vreo carte (oarecare) pe Valea Hârtibaciului. Întreabă-mă cine cumpără poezie în Cisnădie şi întreabă-mă câţi dintre copiii şi părinţii de pe Vale ştiu să citească mai „aplicat” decât silabisind. Am crezut – până prin septembrie-octombrie – că analfabetismul e numai la televizor
