Arhiva pentru ianuarie, 2009
Rita Chirian scrie o poezie puternică, virilă, ce te loveşte frontal şi te cucereşte imediat. Principalul merit al poeziilor reunite în volumul Sevraj (Vinea, 2006) decurge din faptul că autoarea are ştiinţa dozării efectelor expresive. Titlul, uşor teribilist, anunţă o carte furioasă, încrâncenată şi violentă. Nu este chiar aşa. Tensiunea lirică evoluează gradat, nu ni se dă totul deodată, mitraliat, într-o rafală unică. Rita Chirian ştie că pentru a convinge trebuie să renunţe la stările induse, iar autoscopia trebuie să-i dezvăluie identitatea reală, neretuşată. Şi aşa face. Nimic nu e ostentativ, gratuit. Trăirile par autentice pentru că nu sunt sufocate prin supralicitarea unei anumite formule, fie ea originală.
Prima strofă a primului poem din carte, povestiri din oraşul b., dă măsura întregului volum: „până în anul acela nu se ştia despre rita ca despre o posibilă/ pradă. vânătorii treceau cu armele ascunse pudibond în genţi diplomat/ şi zâmbeau reverenţios, mă sărutau pe frunte şi pe buzele lor uscate/ simţeam saliva animalelor mute. în acelaşi timp, oraşul b. se sutura de mine ca un câine ud”. Strofa de faţă este descrierea, poetizarea unei stări de asediu. Violenţa lumii înconjurătoare nu e afişată, „vânătorii treceau cu armele ascunse pudibond în genţi diplomat”, dar în spatele gesturilor tandre şi binevoitoare, „zâmbeau reverenţios, mă sărutau pe frunte”, se ghiceşte furia controlată, plăcerea reţinută de a agresa, de a sfâşia, „pe buzele lor uscate simţeam saliva animalelor mute”.
Aşa ia fiinţă sentimentul de teamă. A fi la dispoziţia unui agresor invizibil şi omniprezent. Oraşul este o cupola de sticlă care nu protejează, ci sufocă. Acest sentiment străbate întreaga carte. Poemul ce teamă absurdă de cuvintele mari anunţă cele două texte numite sevraj. Aici se întrepătrund două probleme majore. Pe de o parte devine vizibilă frica autoarei de a nu cădea în conformism, de a nu folosi cuvinte mari, pe de altă parte, însăşi revolta de a nu călca pe poteci bătătorite conduce tot către conformism, către un conformism al negării continue. Autoarea îşi dă seama de acest fapt şi încearcă să se debaraseze de orice formă de trăire extatică. Doar aşa, nimic din ceea ce se găseşte afară nu-i mai poate face vreun rău. Constată doar că: ne tragem în fiecare zi peste piele singurătatea./ intrăm în ea ca-ntr-o haină prea largă şi/ carnea noastră miroase din ce în ce mai mult a/ nimeni, a paturi străine şi a clor./ suntem în sfârşit curaţi ca lacrima./ nimic din ceea ce e afară nu ne mai înghite./ singurătatea, moartea, tristeţea sunt atât de demodate”.
Volumul Sevraj al Ritei Chirian este, o spun apăsat, unul dintre cele mai interesante debuturi în poezie din ultimii ani.
cronică de Şerban Axinte
Ce-ţi propui ca autor?
Nu am „program”, nu mă bălăcesc în apele călâi ale coerenţei, nu ştiu ce voi scrie cum nu ştiu care dintre ovulele mele va fi, la un moment dat, fecundat. Sunt o sumă de virtualităţi. În literatură, în actul artistic, primează insolitul, crash-ul. Ce-ar putea căuta aici schema, planul, rigoarea şi celelalte închisori? Scriu, e important că scriu şi că vreau să scriu.
Cum te vezi peste 20 de ani? 
Peste 20 de ani? Adică dac-aş avea aproape dublul vârstei mele de acum? Încă o viaţă? Cu câteva cărţulii de care să nu-mi fie ruşine, cu încă vreo câteva citite, cu o mizantropie vindecată şi cu şase-şapte pisici.
Cât de în serios te iei ca scriitor? Crezi că e o „meserie” de cursă lungă (pentru tine) sau o pasiune de tinereţe?
Cam tot ce e luat prea în serios ajunge să fie derizoriu, obstinaţie şi frecţie la picior de lemn. Am oscilaţiile fireşti, clivajele uzuale, incertitudini care fac tabula rasa şi realcătuiesc, reconfigurează, reaşază cartoanele de puzzle. Cu toate astea, seriozitatea de care vorbeşti trebuie să implice responsabilitate: responsabilitatea de a gestiona aseptic eşecul. Astfel, îmi doresc să nu fiu niciodată nevoită, din raţiuni de… autolustraţie, să renunţ la scris.
Primul scriitor pe care l-ai cunoscut?
De-adevăratelea? Octavian Soviany.
interviul integral urmează să apară într-un număr viitor al revistei Observator cultural.
o rubrică nouă: Poveştile Bibliotecii
Invitat special: Octavian Soviany
Ana Dragu – Păpuşa de ceară
Editura Charmides, Bistriţa, 2008
O păpuşă de ceară nu poate fi, în primă instanţă, decât o păpuşă voodoo, o reprezentare cât mai fidelă a unei fiinţe reale, susceptibilă de manipulare. Dar ce se întâmplă în momentul în care păpuşa de ceară se transformă într-un fel de obiect al autopersecuţiei individului care a creat-o?
„smulg trei scânduri, scot păpuşa de ceară. nu mai ştiu
cum se doarme. după două zile nu mai recunosc vocile la
telefon şi mi-e groază când bate la uşă. aşa că încep să
urlu şi urlu cât mă ţine capul. că nu mă caută nimeni că
toţi sunt morţi. că totul e o minciună. afară se minte. se
râde îngrozitor. mă închid în casă şi după trei zile nu-mi
mai recunosc mâinile şi mâinile încep să mă lovească
peste faţă ca nişte cârlige. scormonesc în locurile oarbe
în care ar trebui să am ochi şi urlu că nu văd nimic şi nu
vreau să văd pentru că nu mai e nimic de văzut şi urlu şi
nu-mi aud urletele. după patru-cinci zile strâng toată
hârtia din casă. de mult nu mai am covor şi fac un
muşuroi de hârtie. îi dau foc şi patru-cinci zile
alerg prin casa în flăcări” (p. 29).
Poezia Anei Dragu este poezia unei revolte mute şi, în acelaşi timp, (auto)ironice. Mereu aceleaşi câteva personaje (eu, tu, teodor, păpuşa de ceară, tata) se rotesc într-un spaţiu închis ermetic, în care gesturile suplinesc tăcerea şi exacerbarea simţurilor ţine locul expresiei sentimentelor. Pentru că dramele nu sunt exhibate, ci sunt minuţios păstrate în oase, aranjate în cutii mascate, camuflate în sertare închise cu cheia. Nu ajung la noi decât acele bătăi „în ferestre, pe dinăuntru”, mai exact imaginea deformată a trăirilor, al căror sens este, evident, imposibil de pătruns. Totuşi, această imagine stilizată nu stirbeşte cu nimic frumuseţea tragică a gesturilor disperate din spatele vitrinei.
Altfel spus, o poezie-vitrină în care manechinele din interior nu sunt obiecte neînsufleţite, ci fiinţe captive îndărătul unui geam, repetând la nesfârşit povestea coliviei cu gratiile de aur.
18
Ian
09
Rita Chirian – Photo shooting
17
Ian
09
Rita Chirian – un chestionar
Fişa individuală
Nume: Chiribuţă (nume care mi-e tare drag; înseamnă – am găsit cuvântul într-un dicţionar, demult-demult – „pălărie cu boruri largi”; mi-am imaginat-o pe cea din poveşti, de vrăjitor);
Prenume: Alina-Rita (primul – prozaic, al doilea – scurt şi tăios);
Pseudonim(e) literar(e): Rita Chiratta (pentru scurtă vreme, în anii de liceu), Rita Chirian;
Data şi locul naşterii: Botoşani, 20 mai 1982.
Cărţi publicate: Sevraj, Ed. Vinea, Bucureşti, 2006;
Premii obţinute: Am fost dintotdeauna una-dintre-premiante. Ceea ce poate deveni la un moment dat curată ordalie. O să amintesc doar Premiul Naţional „Mihai Eminescu” – Opera Prima, Botoşani, 2007. Şi, da, copil cuminte, am fost olimpic naţional, cu menţiuni, premii speciale şi un premiu al II-lea în 2001.
Colaborări: Cea mai însemnată (pentru mine) a fost colaborarea cu revista Cultura.
Cenacluri frecventate: „Frecvenţa” (a se citi „consecvenţa”) n-a fost niciodată un atribut al meu. M-am mai trezit prin cenacluri, dar numai întâmplător. În ultima vreme, Clubul Astra sibian, ex-„Vladimir Munteanu”.
Fişa completă într-un număr viitor din revista Observator cultural
