(din volumul Epistole… şi alte poeme, Editura T, Iaşi, 2001) 

epistola a patra 

 Bila-i amar giuvaer, dragă Canida, cînd ochiu-ţi împroaşcă

                                                   pe dinlăuntru,

cînd cad pline de-otravă cuvintele, mai grele ca plumbul,

grozavă şi rea cînd îţi joac-o esteră-n pupile. unde-am

ajuns şi de ce, te întrebi? cum s-a pierdut nefiindul?

dînd glas raţiunii vei prinde de veste cînd a căzut

primul fulg peste patul bolnav, cînd a-nceput a creşte

                                              tumoarea în inimi. 

ştiutor nu prea şi naiv cu desăvîrşire cercat-am gardul

de suliţi din jur să-l străpung, să joc jocul lumii.

rîsul de-afară să-l rîd. să-ntrevăd copilul din mine

privind la copiii din jur. şi-am văzut – ce puteam dar să văd?

sîni mari şi mai mici; picioare mai lungi ori drastic de scurte;

unghii vopsite, machiaje, frizuri, ciorapi de mătase, veşminte 

                                               aţîţătoare. 

dar nu din acestea, din fructele lumii, s-a nutrit îndoiala,

căci nu certitudinile nasc întrebarea. (vreau să m-asigur,

prin asta, un minim consens că accepţi între noi.) ci iată:

veşteda-ţi poftă de manipulare în colbul din drum a stîrnit

                                            un vezuviu.

ea m-a împins spre lumina de-afară, ea mi-a adus crampele

ovoidale. e iarnă acum, ai ghicit. gîngănii şi broaşte,

în moarte de nu, măcar în găoace şi tot s-au retras,

nu mai orăcăie luna pe lac, nici nu mai bîzîie frunzele-n aer,

de pofta trupească electrizate, păsări deprins-au, care-au rămas

pe acasă, cu toate să croncăne-n stins dialectul esopic

(pleacă-ţi urechea, e plin de tristeţe-nţeleaptă). dar nu e

stingere-n toate, hibernala e-n toi fornicaţie-a lumii

                                                (din apartamente). 

te afli singură? ţi-e greu? gîndeşti cum să mă prinzi înnoit?

vechile practici dau greş, perimate-s. ţi-e clar între timp

că nu menstruîndu-mi cafeaua, sfatul hîdelor vidme

urmîndu-l, sau bobi fermecaţi strecurîndu-mi

în somnul nocturn, sub ureche, redobîndi-

                                              vei trecutul.

trecutul un cal este mort: oricît cu şfichiuri pe cur

de cravaşă l-ai arde, oricîte ghionturi în burtă i-ai da,

nu-l călăreşti, din păcate, şi-i clar ca lumina din zare:

                                       în genere

nu recîştigi, un lucru cînd pierzi, fie acesta iubirea,

decît o părere, un zeu-dumnezeu. (numenu-şi face

culcuş şi-nfloreşte mereu în absenţe,-n durerea

                                                 organului lipsă.)  

la ceas de bilanţ ne-ntrebăm ce-a rămas: cînd mersul

mi-l port ticăit peste cîmpul de tîrşuri, e bine încalte-

amintirea a ceea ce-a fost să re’nvie în sine, comoară

ascunsă pe veci: era, pe-atunci, atît de frumoasă iubirea,

că stam prostit, mă-ntrebam, cum de-o uitaseră în

                                              legalitate.

nu-i cunoscusem încă reversul, nu mă lovise magma de ură.

n-am apucat să-i spunem adio, căci nu a plecat – e aici,

                                                doar pe dos.