[ Să admiţi că… ] *
Să admiţi că în jurul tău se află foarte mulţi poeţi foarte buni e dezolant. Poezia însăşi, la care accesul este prin excelenţă un privilegiu, are din asta de suferit. Cînd, în locul subtilei doze homeopatice, eşti cufundat în budana cu licoare preţioasă şi nevoit să bei ca să nu te îneci, distilatul imperial se transformă în balonantă apă de ploaie.
De aceea, nu suport grupurile de poeţi. Cînd aflu de un poet nou, talentat, mă întristez. Accept să-l citesc, dar numai ca să mă conving că e un bluf.
Se întîmplă uneori ca o generaţie întreagă de tineri poeţi să placă, să reziste lecturii. În acest caz îmi spun că, odată ce pe baza criteriilor mele de evaluare îi accept, atunci criteriile mele sînt false.
Nu, nu se poate ca 29 sau 46 de tineri colegi de generaţie să scrie, unul mai bine decît celălalt, poezie veritabilă.
Şi atunci, îmi pun cea mai stupidă întrebare: ce e poezia? Să mă lansez în consideraţii savante, sau să las harul să hotărască?
Să presupunem că apar brusc doi Christoşi identici, fiecare acuzîndu-l pe celălalt că ar fi Satana şi desemnîndu-se pe sine însuşi drept Fiul Domnului. Ce face drept-credinciosul, cui se închină? Cheamă specialişti în fiziognomie şi behaviorism sau, prin har, începe brusc să se închine la unul din gemeni, stuchind îngrozit către celălalt? Dar şi aici e mai simplu decît în cazul scriitorilor de poeme. Tragi la sorţi şi te închini cui a picat de Satană, ştiind că fortuitul e logica Celui Rău.
Şi totuşi există un moment al iluminării. Citind un poet veritabil, îţi dai seama că „a plăcea” nu se mai poate folosi. În fond, sîntem sclavii limbii noastre şi nu are nici o importanţă dacă noi o plăcem sau nu. Ea, şi nu noi alegem.
Poezia e suverană şi nu-i pasă, Samoile, dacă o citim sau nu – nici măcar dacă o scriem sau nu. Un text poetic bun, care doar place, este un text poetic care frizează poezia. O poate imita perfect, însă pauzele dintre cuvinte, o notă surdă, o greutate în plus, mai puţin, o vagă nestare de spirit trădează falsul.
Şi de toate acestea îţi dai seama prin contrast, la întîlnirea cu textele neatinse de mîna omului, străine judecăţilor de gust şi scalărilor axiologice.
În final, ar urma, fireşte, încadrarea favorabilă a acestui volum, în categoria imaculatelor, şi izolarea speciei pure Constantin Acosmei, din camera cu geamuri sparte a D-sale, într-un Pritaneu aseptic.
În ciuda ultimelor aparenţe, însă, chiar am s-o fac – dar foarte scurt, ca un tribut găzduirii acestui text în volumul de faţă. Cu acesta, Constantin Acosmei se instalează în actualitatea literaturii române. E drept, poate că D-sa şi necomercialul nume aferent nu ar merita o asemenea cinste, odată ce, oricum, poezia publicată sub semnătura-i trebuia să fie scrisă pînă la urmă, dincolo de spumoasele mode zeciste, şi chiar dacă unui critic literar – sau lui Acosmei însuşi – nu i-ar plăcea asta.
O variantă a acestei prezentări a fost mai descriptivă la adresa volumului – o încercare de analiză, dar totul s-a copleşit sub presiunea întregului şi am lăsat explicaţiile în grija cui va avea o suprafaţă critică – şi tipografică – mai vastă.
Din toată formularea analitică a eseului, nu mi-a rămas decît mirarea că am ajuns şi zilele astea. Să mi se dea spre citire un manuscris al unui individ şters, tăcut, neglijat de zei şi de toate autorităţile române, şi să susţin, după cîteva minute de lectură, că am de-a face cu unul dintre cei mai importanţi tineri poeţi români.
Evident, m-am mirat retoric, deoarece mă aşteptam la aşa ceva. Numai astfel se putea întîmpla.
IULIAN DOROFTEI
* Postfaţă la ediţia I, 1995
0 Răspunsuri to “Constantin Acosmei – “Jucăria mortului”(Iulian Doroftei – postfaţa primei ediţii)”